O plimbare cu maşina la Biserică
Când aveam şapte ani, mama şi tatăl meu erau prieteni cu o familie mai puţin activă din ramura noastră, care era formată dintr-o mamă singură şi cei doi fii ai ei. Fratele meu mai mare, John, şi cu mine eram de aceleaşi vârste cu cei doi băieţi, Robin şi Shannon, astfel încât ni s-a părut potrivit să ne împrietenim cu ei.
Familia nu avea maşină, aşa că tatăl meu s-a oferit să-i ia de la casa lor din oraşul învecinat şi să-i ducă la Biserică şi înapoi acasă. Îmi amintesc zilele când tata ne invita pe mine şi pe fratele meu să-l însoţim când mergea să-i ia de acasă. Nu-mi plăcea uneori, dar în ciuda plângerilor mele, tata continua să-i ducă cu maşina, până când au ajuns să fie activi în Biserică şi au avut propria lor maşină. Robin şi Shannon au fost foarte curând botezaţi şi confirmaţi, iar mama lor a început să participe la Societatea de Alinare. Nu am înţeles atunci repercursiunile pozitive care urmau să aibă loc datorită acestui act de slujire.
Cu câteva luni înainte de a începe clasa a opta, tatăl meu a murit. Pentru a-mi face durerea şi mai aprigă, mă simţeam nesigur de felul cum arătam şi din cauza lipsei de prieteni. Am început să cedez sentimentelor de disperare şi îmi petreceam pauzele prânzului mergând acasă şi înapoi, căci nu suportam să stau singur.
În acelaşi an, familia cu care ne împrietenisem s-a mutat în districtul nostru şcolar şi Shannon a început să vină la şcoala mea. Ne-am împrietenit imediat. M-am simţit acceptat şi nu mai eram aşa de trist. Să ştiu că cineva se bucura să-mi fie prieten, mi-a ridicat moralul şi încrederea în mine. Nu mai trebuia să-mi petrec pauzele de prânz de unul singur.
Prietenia noastră s-a consolidat în timpul liceului. Când fraţii noştri mai mari au plecat la colegiu şi în misiuni, Shannon şi cu mine le-am ţinut locul. Am primit medaliile Eagle Scout (Cercetaş Vultur) la aceeaşi ceremonie, am mers la aceeaşi universitate, am plecat în misiuni în timpul aceleiaşi veri şi am devenit colegi de cameră după aceea. Amândoi ne-am căsătorit în templul Salt Lake cu femei minunate şi primii noştri copii s-au născut la diferenţă de trei luni unul faţă de celălalt.
Într-o seară, cu puţin timp înaintea nunţii lui Shannon, am început să vorbim despre copilăria noastră. I-am spus cum m-a ajutat să-mi depăşesc sentimentele de nesiguranţă şi să fac faţă morţii tatălui meu. A fost prietenia lui, am adăugat, cea care m-a ajutat să fac schimbări pozitive în viaţa mea. Shannon mi-a spus apoi, că, dacă tatăl meu nu i-ar fi dus cu maşina la Biserică, el nu ar mai fi venit la Biserică, nu ar mai fi slujit în misiune şi nu ar mai fi fost pecetluit în templu.
Am simţit foarte puternic mărturia Spiritului în timpul acelei conversaţii, astfel că am înţeles binecuvântările pe care le-a adus în vieţile noastre simplul fapt de a-i fi dus cu maşina la Biserică. În timp ce meditam la prietenia lui Shannon, am înţeles că tatăl meu, nu numai că a ajutat la salvarea familiei lui Shannon, dar, de asemenea, a pregătit o prietenie care a ajutat la salvarea propriului său fiu.