Se roagă şi acţionează
Ca grup puternic al deţinătorilor preoţiei, să fim împlinitori ai Cuvântului şi nu numai ascultători. Să ne rugăm; după aceea, să mergem şi să acţionăm.
Fraţi, sunt onorat să am privilegiul de a vă vorbi astă seară. Ce bucurie să vedem acest minunat Centru de Conferinţe plin cu cei tineri şi maturi care deţin Preoţia lui Dumnezeu. Faptul că ne dăm seama că sunt grupuri asemănătoare adunate în întreaga lume, îmi dă un sentiment de responsabilitate copleşitor. Mă rog ca inspiraţia de la Domnul să-mi îndrume gândurile şi să-mi inspire cuvintele.
Cu mulţi ani în urmă, într-o deplasare în Tahiti, vorbeam cu preşedintele nostru de misiune, Raymond Baudin, despre poporul tahitian. Ei sunt cunoscuţi ca cei mai mari călători pe mare din lume. Fratele Baudin, care vorbeşte franceza şi tahitiana, dar puţin engleza, încerca să-mi descrie secretul succesului căpitanilor marinari tahitieni. El a spus: „Ei sunt uimitori. Vremea poate să fie groaznică şi ambarcaţiunile pot avea fisuri, pot să nu existe instrumente de navigaţie, în afară de sentimentele interioare şi stelele şi cerul, dar ei se roagă şi pleacă“. El a repetat aceasta de trei ori. Este o lecţie în această declaraţie. Avem nevoie să ne rugăm şi apoi trebuie să acţionăm. Amândouă lucrurile sunt importante.
Promisiunea din cartea Proverbelor ne dă curaj:
„Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările“.1
Nu trebuie decât să ne întoarcem la relatarea care se găseşte în 1 Regi pentru a ne aminti din nou principiul că atunci când urmăm sfatul Domnului, când ne rugăm şi apoi acţionăm, beneficiem cu toţii de rezultat. Citim că o secetă gravă cuprinsese pământul. A urmat foametea. Ilie, profetul, a primit de la Domnul o indicaţie, care lui trebuie să i se fi părut uluitoare: „Du-te la Sarepta… . iată că am poruncit acolo unei femei văduve să te hrănească“. Când a găsit femeia, Ilie a spus: „Du-te şi adu-mi, te rog, puţină apă într-un vas, ca să beau.
Pe când se ducea ea să-i aducă, a chemat-o din nou şi a zis: ,Adu-mi, te rog, şi o bucată de pâine în mâna ta‘“.
Răspunsul ei a descris situaţia disperată deoarece ea a explicat că pregătea o ultimă masă sărăcăcioasă pentru ea şi fiul ei, după care aveau să moară.
Cât de incredibil trebuie să i se fi părut răspunsul lui Ilie: „Nu te teme, întoarce-te şi fă cum ai zis. Numai, pregăteşte-mi întâi mie cu untdelemnul şi făina aceea o mică turtă şi adu-mi-o; pe urmă să faci şi pentru tine şi pentru fiul tău.
Căci aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: ,Făina din oală nu va scădea şi untdelemnul din ulcior nu se va împuţina, până în ziua când va da Domnul ploaie pe faţa pământului.‘
Ea s-a dus şi a făcut după cuvântul lui Ilie. Şi multă vreme a avut ce să mănânce, ea şi familia ei, şi Ilie.
Făina din oală n-a scăzut şi untdelemnul din ulcior nu s-a împuţinat.“2
Dacă v-aş întreba care dintre toate pasajele din Cartea lui Mormon este cel mai citit, presupun că ar fi relatarea care se găseşte în 1 Nefi, în legătură cu Nefi, fraţii lui, tatăl lui şi porunca de a obţine plăcile de aramă de la Laban. Poate pentru că cei mai mulţi dintre noi, din când în când, ne angajăm să citim din nou Cartea lui Mormon. De obicei, începem cu 1 Nefi. În realitate, pasajele de aici portretizează foarte bine nevoia de rugăciune şi apoi de faptă. Nefi a spus: „Mă voi duce şi voi face lucrurile pe care Domnul le-a poruncit, căci eu ştiu că Domnul nu dă porunci copiilor oamenilor fără să pregătească o cale pentru ei, ca ei să îndeplinească lucrurile pe care El le-a poruncit.“3
Ne aducem aminte de această poruncă. Ne aducem aminte de răspunsul lui Nefi. Ne aducem aminte de rezultat.
În zilele noastre, sunt multe exemple din experienţele celor care se roagă şi apoi acţionează. Vă voi împărtăşi o întâmplare emoţionantă despre o familie minunată care locuia în frumosul oraş Perth, Australia. În 1957, la patru luni înainte de dedicarea templului din Noua Zeelandă, Donald Cummings, tatăl, era preşedinte al districtului din Perth. El, soţia şi familia lui erau hotărâţi să ia parte la dedicarea templului, deşi ei aveau mijloace financiare foarte modeste. Ei au început să se roage, să muncească şi să economisească. Şi-au vândut singura maşină şi şi-au adunat fiecare bănuţ posibil, dar cu o săptămână înainte de plecarea programată, mai aveau nevoie de încă 200 de lire sterline. Cu două cadouri nesperate de câte 100 de lire sterline fiecare, şi-au atins scopul chiar la timp. Pentru că fratele Cummings nu a putut obţine o învoire de la serviciu pentru călătorie, s-a hotărât să-şi dea demisia.
Ei au călătorit cu trenul traversând vastul continent australian şi au sosit la Sydney, unde s-au alăturat altor membri care călătoreau, de asemenea, în Noua Zeelandă. Fratele Cummings şi familia lui au fost printre primii australieni care au făcut botezuri pentru morţi în templul din Noua Zeelandă. Ei au fost printre primii din îndepărtatul oraş Perth din Australia, care au fost înzestraţi în templul din Noua Zeelandă. Ei s-au rugat, s-au pregătit şi apoi au plecat.
Când familia Cummings s-a întors la Perth, fratele Cummings a obţinut o slujbă nouă şi mai bună. El încă slujea ca preşedinte de district nouă ani mai târziu când am avut privilegiul să-l chem ca primul preşedinte al ţăruşului Perth Australia.4 Cred că este semnificativ faptul că acum este primul preşedinte al templului din Perth, Australia.
Din filmul Shenandoah cităm următoarele cuvinte inspirate: „Dacă nu încercăm, nu acţionăm; şi dacă nu acţionăm, atunci de ce suntem aici?“
Acum sunt mai mult de 60.000 de misionari cu termen deplin care-L slujesc pe Domnul în lume. Mulţi dintre aceşti misionari ascultă astă seară şi văd sesiunea de preoţie a Conferinţei Generale. Ei se roagă şi apoi acţionează, având încredere în Domnul acolo unde sunt trimişi şi au încredere în preşedintele de misiune cât şi în locurile unde slujesc în cadrul misiunilor lor. Printre multele revelaţii referitoare la aceste chemări sfinte sunt două pasaje care sunt favoritele mele. Amândouă sunt din Doctrină şi Legăminte.
Primul pasaj este din Secţiunea 100. Vă amintiţi că Joseph Smith şi Sidney Rigdon lipsiseră din familiile lor de ceva vreme şi erau îngrijoraţi de ele. Domnul le-a revelat această asigurare, care este o alinare pentru toţi misionarii de pretutindeni din Biserică: „Adevărat, astfel spune Domnul către voi, prietenii Mei, Sidney şi Joseph, familiile voastre sunt bine; ele sunt în mâinile Mele şi voi face cu ele ceea ce Mi se pare bine; pentru că în Mine este toată puterea.“5
Al doilea este din Secţiunea 84 din Doctrină şi Legăminte: „Şi acolo unde vă primeşte pe voi, Eu, de asemenea, voi fi, pentru că Eu voi merge înaintea voastră. Voi fi la dreapta voastră şi la stânga voastră şi Spiritul Meu va fi în inima voastră şi îngerii Mei în jurul vostru pentru a vă susţine“.6
Impresionantă este slujirea în misiune a lui Walter Krause, care locuieşte în Prenzlau, Germania. Fratele Krause, a cărui dăruire faţă de Domnul este binecunoscută, are acum 92 de ani. Ca patriarh, a dat mai mult de o mie de binecuvântări patriarhale membrilor care trăiesc în multe părţi ale Europei.
Rămas fără casă după cel de-al Doilea Război Mondial ca mulţi alţii la acea vreme, fratele Krause şi familia lui au locuit într-o tabără de refugiaţi în Cottbus şi au început să frecventeze Biserica de acolo. Imediat a fost chemat să conducă ramura Cottbus. Patru luni mai târziu, în noiembrie 1945, ţara fiind încă în ruine, preşedintele de district Richard Ranglack a venit la fratele Krause şi l-a rugat să se gândească dacă ar putea să meargă într-o misiune. Răspunsul fratelui Krause reflectă ataşamentul lui faţă de Biserică. El a spus: „Nu trebuie să mă gândesc la aceasta deloc. Dacă Domnul are nevoie de mine, voi merge“.
El a plecat la 1 decembrie 1945, cu 20 de mărci germane în buzunar şi o bucată de pâine uscată. Unul dintre membrii ramurii i-a dat un palton rămas de la un fiu de-al său care murise în război. Un alt membru, care era cizmar, i-a dat o pereche de pantofi. Cu acestea şi cu două cămăşi, două batiste şi două perechi de ciorapi a plecat în misiune.
Odată, în mijlocul iernii, a mers de la Prenzlau la Kammin, un sat mic din Mecklenberg, unde 46 de oameni luau parte la nişte adunări. A sosit mult după ce se lăsase întunericul, după un marş de şase ore pe drumuri, poteci şi până la urmă peste câmpurile arate. Chiar înainte de a ajunge în sat, a ajuns într-o zonă mare, albă, plată, pe care a putut merge uşor şi în curând a ajuns acasă la un membru ca să stea peste noapte.
În dimineaţa următoare, paznicul de vânătoare a bătut la uşa casei membrului respectiv, întrebând: „Aveţi un oaspete?“
„Da“, a venit răspunsul.
Paznicul a continuat: „Atunci veniţi şi uitaţi-vă la urmele lui.“ Zona mare şi plată pe care mersese fratele Krause era de fapt un lac îngheţat şi cu câtva timp mai devreme paznicul tăiase o gaură mare în mijlocul lacului pentru pescuit. Vântul adunase zăpadă peste gaură şi o acoperise astfel încât fratele Krause nu putuse să vadă pericolul. Urmele lui erau chiar pe marginea găurii şi drept spre casa membrului, fără ca el să fi cunoscut nimic despre existenţa ei. Îngreunat de rucsac şi de cizmele sale de cauciuc, cu siguranţă s-ar fi înecat, dacă ar fi făcut un pas către gaura pe care n-a putut s-o vadă. Mai târziu el a comentat că această întâmplare a produs vâlvă în sat la acea vreme.7
Întreaga viaţă a fratelui Krause a fost o rugăciune şi apoi acţiune.
Dacă cineva dintre noi se simte necorespunzător sau înclină să se îndoiască de a răspunde la o chemare a preoţiei de a sluji pe Domnul, fie ca acest adevăr divin să-i apară în minte: „La Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă“.8
Nu cu mult timp în urmă, am aflat de moartea lui James Womack, patriarhul din ţăruşul Shreveport, Louisiana. Slujise mult timp şi binecuvântase multe vieţi. Cu ani în urmă, preşedintele Spencer W. Kimball ne-a împărtăşit preşedinte-lui Gordon B. Hinckley, elderului Bruce R. McConkie şi mie o experienţă pe care a avut-o la numirea unui patriarh în ţăruşul Shreveport, Louisiana din Biserică. Preşedintele Kimball a descris cum l-a intervievat, cum l-a cercetat şi cum s-a rugat ca să poată afla voinţa Domnului în legătură cu alegerea ce avea s-o facă. Dintr-un oarecare motiv, nici unul dintre candidaţii sugeraţi nu era omul pentru această însărcinare la acea vreme.
Ziua trecea; adunările de după masă începuseră. Deodată preşedintele Kimball s-a întors către preşedintele de ţăruş şi l-a rugat să-l identifice pe omul acela care era aşezat cam la două treimi spre spatele capelei. Preşedintele de ţăruş a răspuns că acea persoană se numea James Womack, la care preşedintele Kimball a adăugat: „El este omul pe care Domnul l-a ales să vă fie patriarh. Te rog să-i faci posibilă o întâlnire cu mine în camera pentru marele consiliu, după adunare“.
Preşedintele de ţăruş Charles Cagle a fost surprins, pentru că James Womack nu avea semnalmentele unui anumit tip de om. El avusese răni groaznice în timpul luptelor din cel de-al Doilea Război Mondial. Îşi pierduse ambele mâini şi o parte dintr-un braţ, cât şi o mare parte din vedere şi o parte din auz. Nimeni n-a vrut să-l admită la o facultate de drept când s-a întors, totuşi el şi-a terminat studiile la Universitatea de stat din Louisiana.
În seara aceea când preşedintele Kimball s-a întâlnit cu fratele Womack şi l-a informat că Domnul îl desemnase ca patriarh, liniştea din cameră s-a prelungit. Apoi fratele Womack a spus: „Frate Kimball, înţeleg că un patriarh trebuie să-şi aşeze mâinile pe capul persoanei pe care o binecuvântează. După cum vedeţi, eu nu am mâini ca să le pun pe capul cuiva“.
Fratele Kimball, în felul lui amabil şi răbdător, l-a invitat pe fratele Womack să stea în spatele unui scaun pe care fratele Kimball s-a aşezat. Apoi a spus: „Acum, frate Womack, apleacă-te înainte şi vezi dacă cioturile braţelor tale ajung pe capul meu“. Spre bucuria fratelui Womack, ele au atins capul fratelui Kimball şi o exclamaţie a izbucnit: „Pot să ajung! Pot să ajung!“
„Bineînţeles că poţi să ajungi la mine“ a răspuns fratele Kimball. „Şi dacă poţi să ajungi la mine, poţi să ajungi la orice persoană pe care o binecuvântezi. Eu voi fi probabil cea mai scundă persoană care va sta în faţa dumneavoastră.“
Preşedintele Kimball ne-a relatat că atunci când numele lui James Womack a fost prezentat la conferinţa de ţăruş, „mâinile membrilor s-au ridicat rapid într-un vot de aprobare entuziast.“
Să ne aducem aminte de cuvintele Domnului către profetul Samuel la timpul când David a fost desemnat să fie viitorul rege al Israelului: „Omul se uită la ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă“.9
Dragi fraţi, oricare ar fi chemarea noastră, indiferent de frica sau neliniştea noastră, să ne rugăm şi să acţionăm, amintindu-ne cuvintele Învăţătorului, chiar ale lui Isus Hristos, care a promis: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului“.10
În epistola lui Iacov, suntem sfătuiţi: „Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri“.11
Ca grup puternic al deţinătorilor preoţiei, să fim împlinitori ai Cuvântului şi nu numai ascultători. Să ne rugăm; după aceea să mergem şi să acţionăm.
În numele lui Isus Hristos, amin.