Copiii
Există în ceea ce credem noi, există în ceea ce propovăduim, în sfaturi, în porunci, chiar în avertizări că menirea noastră este să-i protejăm, să-i iubim, să-i îngrijim şi să-i învăţăm pe copii „să meargă pe căile adevărului“.
Cu mulţi ani în urmă, la Cuzco, o localitate aflată la altitudine mare în Munţii Anzi din Peru, elder A. Theodore Tuttle şi cu mine am desfăşurat o adunare de împărtăşanie într-o cameră lungă şi îngustă, a cărei uşă dădea în stradă. Era noapte şi era foarte frig.
În timp ce elder Tuttle vorbea, în uşă a apărut un băieţel care avea probabil şase ani. Era aproape gol, fiind acoperit doar de o cămaşă ponosită care îi ajungea până aproape de genunchi.
La stânga noastră, se afla o masă mică, pe care era o farfurie cu pâine pentru împărtăşanie. Acest orfan al străzii a văzut pâinea şi a început să înainteze încet, de-a lungul peretelui, spre ea. Se afla aproape de masă, când o femeie din sală l-a văzut. Printr-o înclinare energică a capului, ea l-a alungat afară în întuneric. Un sentiment de durere a pus stăpânire pe mine.
Mai târziu, băiatul a venit din nou. S-a strecurat de-a lungul peretelui, uitându-se când la pâine, când la mine. Se apropia de punctul în care femeia l-ar fi văzut din nou. Eu am întins braţele şi el a venit în fugă la mine. L-am ţinut în braţe.
Apoi, ca un simbol, l-am aşezat în scaunul elderului Tuttle. După rugăciunea de încheiere, spre supărarea mea, a dispărut în noapte.
Când am revenit acasă, i-am vorbit preşedintelui Spencer W. Kimball despre el. A fost adânc impresionat şi a vorbit despre această întâmplare într-o cuvântare la conferinţă. El a spus şi altora despre ea, iar mie mi-a spus în repetate rânduri: „Acea experienţă are un sens mult mai profund decât ţi-ai dat seama până acum“.
Nu l-am uitat niciodată pe acel mic orfan de pe stradă. De multe ori, când mă aflam în America de Sud, am privit feţele oamenilor, cu speranţa că aveam s-o văd şi pe a lui printre acestea. Când mă gândesc la el, mă gândesc şi la mulţi alţii care sunt la fel ca el.
După cel de-al doilea război mondial, într-o noapte friguroasă, într-o gară din sudul Japoniei, am auzit pe cineva ciocănind în fereastra trenului. Era un băiat care purta aceeaşi cămaşă zdrenţuită, cu o cârpă legată în jurul obrazului umflat şi capul acoperit de cruste provocate de râie. În mână ţinea o conservă ruginită şi o lingură, simbolul cerşetorului orfan. În timp ce încercam să deschid fereastra, pentru a-i da nişte bani, trenul a pornit. Nu voi uita niciodată acel băieţel înfometat, stând în frig şi întinzând mâna în care ţinea cutia de conservă goală.
În spitalul unei şcoli de stat pentru indienii americani, se afla un băieţel de vârsta clasei întâi, care era bolnav: avea febră şi îi curgea nasul. Am deschis pachetul trimis de mama lui, care se afla la sute de mile depărtare, într-o rezervaţie. Într-o cutie de carton, folosită iniţial pentru împachetarea unor piese de schimb pentru autoturisme, pe care o primise fără îndoială de la magazinul rezervaţiei, se aflau nişte pâine Navajo, bine prăjită şi nişte bucăţi de carne de berbec – un dar de Crăciun pentru băieţelul ei.
De curând, urmărind un program TV de ştiri, am văzut şiruri lungi de refugiaţi, imagine care îmi era cunoscută. În aceste şiruri, se aflau, ca de obicei, copii ducând în braţe alţi copii. O fetiţă stătea deasupra legăturii uriaşe de bunuri, cărată de mama sa. În timp ce înaintau încet şi în tăcere pe lângă cameraman, ea a privit înspre obiectiv. Feţişoara aceea neagră şi tristă şi ochii aceia negri şi mari păreau să întrebe: De ce?
Copiii sunt la fel, şi acum, şi în trecut, şi în viitor. Ei sunt perfecţi şi preţioşi. De fiecare dată când se naşte un copil, inocenţa lumii este reîmprospătată.
Mă gândesc mereu la copii, la tineri şi la părinţii lor şi mă rog pentru ei.
De curând, am participat la o adunare de împărtăşanie pregătită de copii cu probleme. Aceştia erau surzi sau orbi sau subdezvoltaţi mintal. Fiecare dintre ei era însoţit de un adolescent. Ei au cântat sau au interpretat pentru noi la un instrument. În rândul din faţă stătea o tânără care s-a ridicat şi folosind limbajul semnelor a început să comunice cu cei care nu puteau auzi.
Jenny a depus o scurtă mărturie. Apoi, au vorbit părinţii ei. Au vorbit despre disperarea cumplită prin care au trecut când au aflat despre copilul lor că nu avea să ducă niciodată o viaţă normală. Au vorbit despre nesfârşitele încercări zilnice, care au urmat. Când alte persoane o privesc insistent sau râd, fraţii ei îi pun un braţ protector pe umeri. Apoi, mama a vorbit despre dragostea şi despre bucuria absolută pe care Jenny le-a adus familiei.
Acei părinţi au aflat că „după multă suferinţă… vine binecuvântare“ (D&L 103:12). I-am văzut strâns uniţi de necazuri şi transformaţi în adevăraţi sfinţi din zilele din urmă.
Ei mi-au spus că lui Jenny îi place să lege prietenii cu bunici. Aşa că, i-am strâns mâna şi i-am spus: „Sunt un bunic“.
A privit în sus la mine şi a spus: „Îmi dau seama de ce!“
Nu există nimic în scripturi, nu există nimic în ceea ce publicăm noi, nu există nimic în ceea ce credem sau propovăduim care să dea dreptul părinţilor sau oricui altcuiva să neglijeze, să abuzeze sau să molesteze copiii proprii sau ai altora.
Există în scripturi, există în ceea ce publicăm noi, există în ceea ce credem noi, există în ceea ce propovăduim‚ în sfaturi, în porunci, chiar în avertizări că menirea noastră este să-i protejăm, să-i iubim, să-i îngrijim şi să-i învăţăm pe copii „să meargă pe căile adevărului“ (Mosia 4:15). A-i trăda este de neconceput.
Printre cele mai severe avertismente şi pedepse menţionate în revelaţii se numără cele referitoare la copiii mici. Isus a spus: „Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul dintre aceşti micuţi, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie înecat în adâncul mării“ (Matei 18:6).
În zilele profetului Moroni, unii care nu au înţeles că micuţii sunt „fără vină în faţa lui Dumnezeu“ (Moroni 3:21) şi sunt „vii în Hristos“ (Moroni 8:12) au vrut să-i boteze pe cei mici. Moroni a spus că aceştia „[au tăgăduit] milosteniile lui Hristos şi [au socotit] ca pe nimic Ispăşirea Lui şi puterea Mântuirii Lui“ (Moroni 8:20).
Moroni i-a dojenit aspru spunând: „Acela care crede că şi pruncii au nevoie de botez este în fierea amărăciunii şi în lanţurile nedreptăţii; căci el nu are nici credinţă, nici nădejde, nici milostenie; de aceea, dacă el ar trebui alungat când gândeşte lucrurile acestea, atunci el s-ar duce jos în iad…
Iată eu grăiesc cu îndrăzneală, având autoritate de la Dumnezeu“ (Moroni 8:14, 16).
Botezul trebuie făcut numai când copilul ajunge la vârsta la care este responsabil, stabilită de Domnul ca fiind vârsta de opt ani (vezi D&L 68:27). Înainte de această vârstă, ei sunt nevinovaţi.
Copiii nu trebuie să fie ignoraţi sau neglijaţi. Nu trebuie să fie molestaţi. Copiii nu trebuie să fie abandonaţi sau înstrăinaţi prin divorţ. Părinţii au responsabilitatea să asigure cele necesare copiilor lor.
Domnul a spus: „Toţi copiii au dreptul la sprijin din partea părinţilor până la majorat“ (D&L 83:4).
Trebuie să ne îngrijim să le împlinim nevoile fizice, spirituale şi emoţionale. Cartea lui Mormon ne învaţă: „Şi nu veţi îngădui copiilor voştri ca ei să umble flămânzi sau goi; şi nici nu veţi îngădui ca ei să încalce legile lui Dumnezeu şi să se bată şi să se certe unul cu altul şi să-l slujească pe diavol, care este stăpânul păcatului sau care este spiritul rău despre care au vorbit strămoşii noştri, el fiind un duşman al dreptăţii“(Mosia 4:14).
Nimic nu egalează un tată care este responsabil şi care propovăduieşte copiilor săi despre simţul răspunderii. Nimic nu egalează o mamă care este alături de ei, pentru a-i alina şi a-i încuraja. Dragostea, protecţia şi tandreţea sunt toate nepreţuite.
Domnul a spus: „V-am poruncit să vă creşteţi copiii în lumină şi în adevăr“ (D&L 93:40).
De prea multe ori, un părinte îşi creşte copilul singur. Domnul are un mod de a-l întări pe acel părinte, pentru a-i da puterea să ducă la îndeplinire o responsabilitate care ar trebui îndeplinită de doi părinţi. Un părinte care îşi abandonează, în mod deliberat, copilul face o mare greşeală.
Mă gândesc deseori la un alt băiat. L-am cunoscut la festivitatea de absolvire a seminarului, într-un oraş îndepărtat din Argentina. Era bine îmbrăcat şi bine hrănit.
Cursanţii seminarului înaintau pe culoarul dintre scaune şi urcau pe podium. Erau trei trepte destul de înalte. Băiatul acela nu a putut urca prima treaptă pentru că avea picioarele prea scurte. Era pitic.
În acel moment, am observat că în spatele lui mergeau doi tineri băieţi solizi, care au înaintat, unul de o parte, celălalt de alta, şi l-au ridicat încet pe podium. Când slujba s-a încheiat, ei l-au coborât de pe podium şi au ieşit din încăpere alături de el. Ei erau prietenii lui şi vegheau asupra lui. Acest băiat nu ar fi putut să urce prima treaptă, dacă nu ar fi fost ridicat de prietenii lui.
Aceia care vin în Biserică sunt, spiritual, copii. Ei au nevoie de cineva – de un prieten – care să-i ridice.
Dacă proiectăm treptele ce trebuie urcate după botez, astfel încât să poată fi trecute numai de cei cu picioare lungi şi puternice, noi vom ignora ceea ce a spus Domnul în revelaţiile Sale. Profeţii ne-au spus că noi „care trebuia să [fim] învăţători, [avem] iarăşi trebuinţă de cineva să ne înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi [am] ajuns să ave[m] nevoie de lapte, nu de hrană tare…
Hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele de rău“ (Evrei 5:12, 14).
Apostolul Pavel a scris: „V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi“ (1 Corinteni 3:2).
Într-o revelaţie dată în 1830, chiar înainte de organizarea Bisericii, Domnul a avertizat: „Ei nu pot suferi carnea acum, ci lapte trebuie să primească; de aceea, ei nu trebuie să cunoască aceste lucruri, ca nu cumva să piară“ (D&L 19:22).
Trebuie să procedăm cu atenţie, pentru a nu face prima treaptă prea înaltă sau numai pentru cei cu picioare lungi şi puternice şi să-i lăsăm pe ceilalţi fără un prieten care să-i ridice.
Când unii dintre ucenici i-au dojenit pe cei care îi aduseseră pe copilaşi, „Isus le-a zis: ‚Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei‘“ (Matei 19:14).
Când ucenicii L-au întrebat ce fel de oameni ar trebui ei să fie, Isus a aşezat un copilaş în mijlocul lor (vezi Matei 18:2–3). Dacă nu „deveniţi ca nişte prunci, atunci nu puteţi moşteni Împărăţia lui Dumnezeu“ (3 Nefi 11:38).
În inima mea, în mintea mea şi în sufletul meu există o preocupare profundă pentru copii şi părinţii lor.
De-a lungul anilor, m-am întrebat ce a vrut să spună preşedintele Kimball când mi-a amintit de acel orfan al străzii din Cuzco şi a repetat: „Acea experienţă are un înţeles mai profund decât ai ajuns să-ţi dai seama până acum“. Într-o zi, el a adăugat: „Ai ţinut în braţe o naţiune“.
Acum, când mă apropii de vârsta de 78 de ani, înţeleg ce viziune a avut preşedintele Kimball; ştiu ce a vrut să spună. Acel băiat din Cuzco, acela din Japonia şi mulţi alţi copii din lume au o influenţă profundă asupra a ceea ce gândesc, a modului în care simt şi a felului în care mă rog. Mă gândesc permanent la copii şi la părinţii lor, care se străduiesc să-i crească în aceşti ani din ce în ce mai periculoşi.
Ca şi fraţii mei, am călătorit prin întreaga lume. Ca şi fraţii mei, am ocupat poziţii de încredere în educaţie, în afaceri, în administraţie şi în Biserică. Am scris cărţi şi, la fel ca ei, am primit onoruri, diplome, certificate, plăci comemorative. Aceste onoruri vin o dată cu poziţiile în care slujim şi nu datorită meritelor.
Apreciind valoarea acelor lucruri, lucrul pe care îl preţuiesc cel mai mult – mai mult decât pe toate puse la un loc – lucrul cu cea mai mare valoare pentru mine îl reprezintă modul în care fiii şi fiicele noastre, precum şi soţiile şi soţii lor, îşi tratează copiii şi modul în care nepoţii noştri, la rândul lor, îşi tratează proprii copii.
În ceea ce priveşte înţelegerea relaţiei noastre cu Tatăl nostru Ceresc, lucrurile pe care, eu şi soţia mea, în calitate de părinţi şi de bunici, le considerăm că merită să fie cunoscute, le-am învăţat de la copiii noştri.
Această binecuvântare mi-a fost adusă ca un dar de soţia mea. Domnul a spus despre astfel de femei: „[O soţie este dată omului] pentru a se înmulţi şi a umple pământul, potrivit poruncii Mele, şi pentru a împlini promisiunea care a fost dată de către Tatăl Meu, înainte de crearea lumii şi pentru exaltarea lor în lumi veşnice, astfel încât să dea naştere sufletelor oamenilor; pentru că prin aceste lucruri este continuată lucrarea Tatălui Meu, pentru ca El să poată fi slăvit“ (D&L 132:63).
Dacă mamele copiilor sunt femei precum acestea, ne putem da seama de ce Domnul a revelat „ca lucrurile mari să fie cerute de la taţii lor“ (D&L 29:48).
Eu depun mărturie că Evanghelia este adevărată şi că puterea ei constă în binecuvântarea copilaşilor. Mă rog din inimă ca aceşti copii, tinerii şi părinţii lor să primească darul Duhului Sfânt, care îi va îndruma şi îi va proteja, care va aduce în inimile lor mărturia că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Singurul Fiu Născut al Tatălui. În numele lui Isus Hristos, amin.