Capitolul 18

Conducerea în Biserică şi slujirea altruistă

„În împărăţia Domnului, noi suntem slujitorii dumneavoastră şi dorim bunăstarea dumneavoastră şi a întregii omeniri.”

Din viaţa lui Lorenzo Snow

În perioada octombrie 1840-ianuarie 1843, Lorenzo Snow a prezidat asupra Bisericii din Londra, Anglia, şi din zonele învecinate. El i-a supravegheat pe conducătorii preoţiei de acolo, învăţându-i uneori personal iar, alteori, scriindu-le scrisori pentru a-i sfătui. Cu puţin timp înainte de a-şi încheia misiunea în Anglia, el le-a scris celor doi „vârstnici care prezidau asupra ramurilor din Londra”, a căror slujire se asemăna cu cea a preşedinţilor de ramură din ziua de astăzi. În scrisoarea sa, el le-a povestit despre o experienţă pe care a avut-o cu un alt conducător de ramură din zonă.

Vârstnicul Snow l-a descris pe acel conducător ca pe o persoană care nu avea „defecte vizibile”. Bărbatul „muncea din greu în promovarea cauzei” şi avea capacitatea de a se asigura „că toată lumea era la locul ei şi-şi îndeplinea datoria”. El era sârguincios, „lucrând mai mult ca oricare dintre ei”. Dar, în pofida dovezilor exterioare de credinţă ale bărbatului, ramura avea în mod constant probleme în care el părea să fie implicat. Vârstnicul Snow a încercat o perioadă să identifice sursa problemelor şi i-a mustrat cu blândeţe pe membrii ramurii pentru că nu-şi sprijineau conducătorul. Apoi, el a început să se întrebe dacă acel conducător „nu avea cumva o atitudine interioară, secretă, de care nu era conştient şi care nu se manifesta în mod deschis”, dar care conducea cumva la problemele din ramură. Vârstnicul Snow a relatat:

„Pentru acest motiv m-am rugat ca Domnul să-mi dea spiritul de discernământ pentru această situaţie. Am primit răspuns la rugăciune; am observat că fratele avea o atitudine, parţial ascunsă, de trufie care-l controla în multe dintre acţiunile sale. El trimitea un frate să facă ceva, însă avea o dorinţă ascunsă ca el să primească laudele pentru acel lucru; dacă lucrul respectiv nu era făcut, el îl mustra pe vinovat nu pentru că lucrarea Domnului ar fi fost îngreunată într-o anumită măsură sau pentru că fratele respectiv ar fi pierdut o binecuvântare, ci pentru că acel frate a dat dovadă de lipsă de respect prin faptul că nu i s-a supus. Într-o anumită situaţie, când mai mulţi oameni au fost botezaţi de un frate, inima lui nu s-a bucurat atât de mult pentru că acei oameni făcuseră un legământ, ci pentru că totul avusese loc sub conducerea lui, dorindu-şi în secret ca nimeni dintre cei pe care-i conducea să nu aibă parte de multă onoare dacă propriul lui nume nu ar fi fost onorat datorită legăturii dintre ei.

Vârstnicul Snow a observat că, dacă un membru al ramurii şi-a îndeplinit responsabilitatea cu succes, dar nu a urmat sfatul conducătorului în fiecare detaliu, conducătorul avea „un sentiment de invidie… ascuns în spatele aprobării verbale”. El a continuat: „Această atitudine era ascunsă; roadele ei nu se vedeau cu ochiul liber, dar ar fi urmat să se vadă dacă nu s-ar fi luat măsuri; era un rău în el, care avea să-i distrugă, la un moment dat, utilitatea. I-a adus probleme inutile în timp ce-şi îndeplinea chemarea; a creat, de asemenea, o sursă de neplăcere continuă în mintea lui. Nerăbdător să avanseze lucrarea Domnului, dar întotdeauna într-un mod în care contribuţia lui să poată fi văzută în mod clar în toate lucrurile. Având ambiţia să ofere instrucţiuni bune, dar grijuliu să-şi treacă numele întreg dedesubtul lor”.

Vârstnicul Snow nu a scris această scrisoare pentru a-l condamna pe acel conducător local. Scopul scrierii ei a fost să-i ajute pe ceilalţi conducători – astfel încât atitudinea de mândrie pe care el a descris-o „să poată fi observată, cunoscută şi evitată” printre ei. El a atras atenţia că mulţi oameni „care cred cu sinceritate că ei se desprind în totalitate de atitudinea de trufie vor descoperi, spre uimirea lor, în urma unei examinări atente a motivelor care-i inspiră în comportamentul lor, că acea atitudine i-a îndemnat să meargă înainte şi să facă multe dintre faptele lor”.

După ce a împărtăşit această avertizare, el a sfătuit: „Pentru a deveni ceea ce Dumnezeu doreşte ca noi să fim, trebuie să ne obişnuim mintea să se bucure când alţii sunt binecuvântaţi la fel ca noi; să se bucure când vedem cum Sionul progresează prin orice fel doreşte Providenţa; iar inima noastră să nu permită invidiei să intre atunci când unei unelte mai slabe decât noi i se oferă o onoare mai mare; să fim mulţumiţi să slujim cu credinţă şi sârguinţă într-un oficiu mai mic până când vom fi chemaţi la un oficiu mai mare; să găsim plăcere în a face lucruri mici şi să nu ne asumăm onoarea de a face lucruri mari”. El a asemănat Biserica noastră cu o clădire mare, fiecare sfânt constituind o parte a acelei clădiri, spunând că noi nu trebuie „să fim niciodată prea mândri încât să nu dorim să fim ajustaţi pentru a ne potrivi locului pe care trebuie să-l ocupăm în clădirea spirituală”.

Vârstnicul Snow a încheiat scrisoarea cu următoarele cuvinte: „Dacă un vârstnic care prezidează va căuta doar să devină ceea ce poate şi trebuie să fie, renunţând la principiile egoiste, acţionând mereu pentru binele oamenilor săi, fiind umil şi fără să încerce să facă prea mult într-un timp scurt sau fără să se creadă prea mare fără să fi ajuns la acel nivel, el nu va fi niciodată în încurcătură privind modul de a sluji corespunzător cu credinţă şi sârguinţă în oficiul său şi nici nu-i va lipsi vreodată puterea lui Dumnezeu de a duce la îndeplinire scopurile Sale înţelepte”¹. (Vezi sugestia 1 de la pagina 233.)

Învăţături ale lui Lorenzo Snow

Domnul le-a dat conducătorilor din Biserica Sa o poruncă divină: „Paşte oile Mele”.

Fiecare bărbat care deţine o chemare oficială, căruia Dumnezeu i-a dat preoţia Sa sfântă şi divină, să se gândească la ceea ce le-a spus Salvatorul celor Doisprezece Apostoli chiar înainte ca El să se ducă în prezenţa Tatălui Său – „Paşte oile Mele” (Ioan 21:16–17). Şi El a continuat să spună aceasta până când apostolii Săi au fost trişti că El a trebuit să-i roage în acest fel. Dar El a spus: „Paşte oile Mele”. Ceea ce înseamnă: „Mergeţi înainte cu toată inima, fiţi total devotaţi lucrării Mele. Aceşti oameni din lume sunt fraţii şi surorile Mele. Îmi pasă foarte mult de ei. Aveţi grijă de oamenii mei. Paşteţi turma Mea. Duceţi-vă şi predicaţi Evanghelia! Vă voi răsplăti pentru toate sacrificiile pe care le faceţi. Să nu credeţi că vreun sacrificiu este prea mare pentru realizarea acestei lucrări”. El i-a rugat din toată inima Lui să realizeze această lucrare. Şi, acum, eu îi rog pe toţi cei care deţin această preoţie, pe oficianţii care prezidează în ţăruş, pe episcopi, pe membrii Înaltului Consiliu, să meargă şi să pască turma. Aveţi grijă de ei… Lucraţi pentru ei şi nu vă limitaţi gândurile şi sentimentele la a vă slăvi singuri. Atunci, Dumnezeu vă va da revelaţie după revelaţie, inspiraţie după inspiraţie şi vă va învăţa cum să dobândiţi binecuvântări pentru sfinţi în lucruri ce au legătură cu bunăstarea lor materială şi spirituală.² (Vezi sugestia 2 de la pagina 234.)

Conducătorii şi învăţătorii sunt chemaţi să urmeze exemplul Salvatorului şi să slujească dând dovadă de dragoste, fără a se făli.

De ce este un bărbat chemat să acţioneze ca preşedinte asupra unor oameni? Este pentru a dobândi influenţă şi, apoi, pentru a folosi acea influenţă pentru propria-i slavă? Nu, din contră, el este chemat să acţioneze într-o asemenea poziţie pe baza aceluiaşi principiu conform căruia a acţionat Isus Hristos atunci când I-a fost dată preoţia, anume de a face sacrificii. Pentru el însuşi? Nu, ci în interesul oamenilor asupra cărora el prezidează. I se va cere să se jertfească pe cruce aşa cum a făcut Salvatorul? Nu, ci să devină slujitorul fraţilor lui, nu stăpânul lor, şi să lucreze pentru binele şi bunăstarea lor. Fără să exercite influenţa astfel obţinută pentru binele personal, al familiei sale, al rudelor şi prietenilor personali, ci tratându-i pe toţi oamenii ca fiind fraţii săi, având aceleaşi drepturi ca el şi, astfel, căutând să-i binecuvânteze şi să-i ajute pe toţi în mod egal, conform talentelor şi demnităţii lor şi, făcând astfel, să-şi dezvolte acel sentiment patern care există deja în inima Tatălui…

Fie ca cei care predică printre sfinţi, să înţeleagă de ce le-a fost dată preoţia; fie ca ei să înţeleagă şi să simtă pe deplin de ce au fost desemnaţi să slujească într-o anumită chemare în care trebuie să acţioneze conform voinţei Învăţătorului, ca slujitori ai tuturor, ca ei să înveţe să se îngrijească de nevoile tuturor oamenilor cu aceeaşi dragoste cu care o fac pentru propriile lor nevoi… Atunci, ei vor înţelege semnificaţia celor mai mari două porunci în care, aşa cum a spus Salvatorul, „se cuprinde toată Legea şi Prorocii”, şi anume să-L iubim pe Domnul cu toată inima noastră, cu tot sufletul nostru şi cu tot cugetul nostru şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine (vezi Matei 22:37–40).³

Spuneţi o singură rugăciune înainte să [predaţi], şi aceasta este: cereţi-I Domnului să spuneţi ceva în timpul prezentării dumneavoastră care să fie în folosul celor cărora vă adresaţi. Să nu vă preocupaţi niciodată dacă va fi ceva care va contribui sau nu la faptul ca dumneavoastră să fiţi lăudat, ci pur şi simplu gândiţi-vă că sunteţi chemat să vă adresaţi celor prezenţi şi că ei îşi doresc să primească ceva care să-i ajute. Acest lucru poate veni doar de la Domnul. Nu vă faceţi griji dacă… cei care vă aud vor spune dacă aţi vorbit sau nu frumos. Să nu vă gândiţi deloc la acest lucru, ci îndepărtaţi orice urmă de egoism pe care aţi putea-o avea în minte, pentru ca Domnul să vă poată revela ceva ce va fi spre folosul oamenilor.⁴ (Vezi sugestia 3 de la pagina 234.)

Conducătorii înţelepţi apreciază talentele celorlalţi şi le oferă oamenilor ocazii de a sluji.

Pornind de la ideea că un conducător a ajuns să fie iubit de oameni şi că are o reputaţie bună printre ei datorită integrităţii şi cinstei sale, precum şi dorinţei lui de a lucra în folosul lui Dumnezeu şi al oamenilor, dornic să facă orice sacrificiu i s-ar cere, ajunge să aibă parte de încrederea lor şi, odată ce are parte de o încredere atât de sacră, ce ar putea el să facă pentru a mulţumi mintea oamenilor care, mai mult sau mai puţin, este înclinată spre progres? Lăsaţi un astfel de bărbat să-i cheme în ajutor pe acei fraţi care sunt cei mai capabili, permiţându-le să-l ajute în responsabilităţile sale. Deoarece veţi vedea că, în general, talentul este răspândit printre mulţi oameni şi rareori combinat într-un singur individ; iar acest talent are nevoie doar de o şansă pentru a putea fi dezvoltat. El i-ar putea spune cuiva: „Frate cutare, dumneavoastră sunteţi mai potrivit decât mine să slujiţi în chemarea respectivă” sau altuia: „Dumneavoastră sunteţi cel mai potrivit pentru acest departament” şi aşa mai departe până când foloseşte talentele tuturor şi, în loc să micşoreze încrederea oamenilor în el, o astfel de atitudine o va întări.⁵ (Vezi sugestia 4 de la pagina 234.)

Modalitatea potrivită de a conduce este prin intermediul umilinţei, al unui exemplu bun şi devotamentului faţă de bunăstarea celorlalţi.

Conducerea autoritară nu reprezintă conducerea potrivită prin care să guvernezi sfinţii, de aceea căutaţi mai degrabă să slujiţi în spiritul umilinţei, al înţelepciunii şi bunătăţii, predând mai mult prin practică decât prin teorie. Deşi o persoană ar trebui să predea cu elocvenţa unui înger, totuşi obiceiurile bune, exemplele bune şi faptele bune ale cuiva, care dă dovadă de un devotament constant faţă de preocupările oamenilor, predau într-un mod mult mai elocvent, mult mai eficient.⁶

Dacă veţi fi la fel de credincioşi şi de uniţi precum membrii Primei Preşedinţii şi cei ai Cvorumului celor Doisprezece şi ne veţi urma aşa cum Îl urmăm noi pe Hristos, totul va fi bine în ceea ce vă priveşte. Noi suntem hotărâţi să ne îndeplinim responsabilitatea, să-I slujim Domnului şi să lucrăm pentru binele oamenilor Săi şi în vederea realizării lucrării Sale. Noi suntem slujitorii dumneavoastră în Domnul şi dorim bunăstarea dumneavoastră şi a întregii omeniri.

Domnul nu i-a ales pe cei măreţi şi educaţi ai lumii pentru a înfăptui lucrarea Sa pe pământ. Nu cei care au fost pregătiţi şi instruiţi în colegii şi seminare teologice, ci bărbaţii umili, devotaţi scopului Său, au fost cei pe care El i-a ales să coordoneze treburile Bisericii Sale, bărbaţi care sunt dornici să fie conduşi şi îndrumaţi de Duhul Sfânt şi care Îi aduc slavă Lui, ştiind că doar prin puterile lor nu ar putea face nimic. Vă pot asigura, dragi fraţi şi surori, că eu nu am nicio intenţie să-mi asum responsabilitatea pe care o am acum. Dacă aş fi putut-o evita în mod onorabil, nu m-aş fi aflat niciodată în oficiul actual. Nu l-am cerut niciodată şi nu am cerut niciodată ajutorul vreunui frate de-al meu ca eu să obţin această poziţie, ci Domnul ne-a revelat mie şi fraţilor mei că aceasta este voia Lui, iar eu nu am nicio intenţie să evit vreo responsabilitate şi nici să refuz să slujesc în vreo chemare în care Domnul îmi cere s-o fac.⁷

Mă voi strădui să mă dedic scopurilor dumneavoastră şi scopurilor împărăţiei lui Dumnezeu. Vă voi sluji cât de bine mă voi pricepe şi voi înţelege, atâta timp cât scopurile dumneavoastră vor coincide cu scopurile Celui Atotputernic. Voi face aceasta cu ajutorul Domnului.⁸ (Vezi sugestia 5 de pagina 234.)

Sugestii pentru studiu şi predare

Gândiţi-vă la aceste idei în timp ce studiaţi acest capitol sau când vă pregătiţi să predaţi. Pentru ajutor suplimentar, vedeţi paginile v–vii.

În ce fel este valabilă pentru noi scrisoarea lui Lorenzo Snow adresată conducătorilor din Anglia (paginile 227–229)? De exemplu, ce poate rezulta când avem o „atitudine de trufie” în chemările noastre din cadrul Bisericii? Cum putem sluji cu credinţă şi sârguinţă în chemările noastre fără să ajungem să ne slăvim singuri?
Studiaţi secţiunea care începe la pagina 229. În ce moduri pot conducătorii să „[pască] turma” lui Hristos? Ce au făcut conducătorii Bisericii pentru ca dumneavoastră să „[paşteţi]”? Ce trăsături de caracter admiraţi la aceşti conducători?
Citiţi avertizările preşedintelui Snow despre slăvirea de sine (paginile 230–232). Apoi, recapitulaţi al doilea paragraf întreg de la pagina 217. De ce trebuie să ne analizăm motivele atunci când slujim? Gândiţi-vă, cu ajutorul rugăciunii, la motivele pentru care slujiţi în cadrul Bisericii.
Cugetaţi la paragraful de la mijlocul paginii 232. În ce mod este afectată o episcopie sau o ramură atunci când conducătorii împărtăşesc anumite responsabilităţi cu ceilalţi membri? Ce rezultate aţi văzut când membrii Bisericii care au diferite talente şi experienţe au conlucrat pentru a realiza un obiectiv comun?
Preşedintele Snow ne-a sfătuit: „Conducerea autoritară nu reprezintă conducerea potrivită prin care să guvernezi sfinţii” (pagina 232). Care sunt unele dintre posibilele rezultate ale unei conduceri autoritare exercitată de conducătorii Bisericii? Dar exercitată de către părinţi? Care sunt unele dintre posibilele rezultate ale unei conduceri umile?

Scripturi suplimentare: Matei 6:24; 20:25–28; 23:5; Marcu 10:42–45; Ioan 13:13–17; 2 Nefi 26:29; 28:30–31; Mosia 2:11–19; 3 Nefi 27:27; D&L 46:7–11; 50:26; 121:34–46

Ajutor pentru predare: „Întrebările scrise pe tablă înainte de oră îi vor ajuta pe cursanţi să înceapă să se gândească la subiecte chiar înainte să înceapă lecţia” (Predarea, nu este chemare mai mare, p. 93).

Conducătorii credincioşi ai Bisericii urmează îndemnul pe care Domnul i l-a adresat lui Petru: „Paşte oile Mele” (Ioan 21:16–17).

„Veţi vedea că, în general, talentul este răspândit printre mulţi oameni şi rareori combinat într-un singur individ.”