Capitolul 20

„Paşte oiţele Mele”

„Cu toţii trebuie să învăţăm să fim păstori adevăraţi. Trebuie să arătăm celorlalţi aceeaşi dragoste pe care Păstorul cel bun o are pentru noi toţi. Fiecare suflet este preţios pentru El.”

Din viaţa lui Ezra Taft Benson

Preşedintele Ezra Taft Benson a relatat o experienţă pe care a avut-o când slujea în calitate de consilier în cadrul unei preşedinţii de ţăruş:

„În urmă cu mai mulţi ani, la o adunare a preşedinţiei ţăruşului care a avut loc în Boise, Idaho, noi încercam să alegem un preşedinte pentru cel mai mic şi mai slab cvorum al vârstnicilor din ţăruş. Funcţionarul nostru a adus o listă cu toţi vârstnicii acelui cvorum şi, pe acea listă, se afla numele unui bărbat pe care îl cunoşteam de mai mulţi ani. Provenea dintr-o familie de sfinţi din zilele din urmă puternică, dar el nu făcea prea multe lucruri în Biserică.

Dacă episcopul îl ruga să facă ceva treabă în capelă, de obicei, accepta, iar dacă vârstnicii doreau să joace softball, uneori îl vedeai jucând cu ei. El chiar avea aptitudini de conducător; era preşedintele unei organizaţii caritabile şi făcea o treabă bună.

I-am spus preşedintelui de ţăruş: «Mă autorizezi să merg şi să mă întâlnesc cu acest bărbat şi să-l provoc să înceapă cu adevărat să trăiască în acord cu standardele Bisericii şi să preia conducerea cvorumului său? Ştiu că există un anumit risc, dar el are capacitatea necesară».

Preşedintele de ţăruş a spus: «Du-te şi Domnul să te binecuvânteze».

M-am dus la casa acestui om. Nu voi uita niciodată expresia de pe chipul său când a deschis uşa şi a văzut în faţa sa un membru al preşedinţiei ţăruşului său. M-a invitat înăuntru cu ezitare; soţia sa pregătea cina şi eu puteam mirosi aroma cafelei venind din bucătărie. L-am rugat să-şi invite soţia să ni se alăture şi, după ce ne-am aşezat, i-am spus de ce venisem. «Nu îţi voi cere să-mi dai un răspuns astăzi», i-am spus. «Tot ce vreau să faci este să-mi promiţi că te vei gândi la acest lucru, că te vei ruga în legătură cu acest lucru şi că te vei gândi la ce înseamnă acest lucru pentru familia ta iar, apoi, mă voi întoarce să te văd săptămâna viitoare. Dacă decizi să nu accepţi, noi vom continua să te iubim», am adăugat.

Duminica următoare, imediat ce a deschis uşa, am observat că se produsese o schimbare. Era bucuros să mă vadă şi m-a invitat repede înăuntru, chemându-şi soţia să ni se alăture. A spus: «Frate Benson, am făcut ce ne-aţi spus. Ne-am gândit şi ne-am rugat şi am decis să accept chemarea. Dacă voi, fraţii, aveţi atât de multă încredere în mine, sunt dispus să încep cu adevărat să trăiesc conform standardelor Bisericii, lucru pe care ar fi trebuit să-l fac demult».

El a mai spus: «Nu am mai băut cafea de când ai venit aici săptămâna trecută şi nu mai am de gând să beau».

El a fost pus deoparte ca preşedinte al Cvorumului vârstnicilor, iar prezenţa la adunările cvorumului său a început să crească – şi a tot continuat să crească. S-a dus şi le-a arătat vârstnicilor mai puţini activi că le pasă de ei şi i-a adus înapoi în Biserică. După câteva luni, m-am mutat din ţăruş.

Anii au trecut şi, într-o zi în Piaţa Templului din oraşul Salt Lake, un bărbat a venit la mine, şi-a întins mâna şi a spus: «Frate Benson, nu vă amintiţi de mine, nu-i aşa?»

«Ba da», am spus, «dar nu-mi amintesc numele tău».

El a spus: «Vă amintiţi când aţi venit acum şapte ani la casa unui vârstnic cu probleme din Boise?». Şi atunci, desigur, mi-am amintit totul. Apoi a spus: «Frate Benson, nu voi trăi niciodată îndeajuns de mult pentru a vă mulţumi pentru că aţi venit la casa mea în acea duminică după-amiază. Acum sunt episcop. Credeam că sunt fericit, dar nu ştiam ce înseamnă adevărata fericire»”.¹

Fiind inspirat de această experienţă şi de altele, preşedintele Benson i-a încurajat pe sfinţii din zilele din urmă credincioşi să-i ajute pe cei care trăiau „departe de Biserică şi de influenţa Evangheliei”.² La conferinţa generală din luna aprilie a anului 1984, el a spus: „Activarea multora dintre fraţii şi surorile noastre ne face mare plăcere. Încurajăm conducătorii preoţiei şi pe cei ai organizaţiilor auxiliare să continue acest efort măreţ”.³ În aceeaşi săptămână, el a vorbit unui grup de conducători ai preoţiei despre nevoia de a-i înfrăţi pe bărbaţii din Biserică care nu fuseseră încă rânduiţi la oficiul de vârstnic:

„Inima mea este plină de compasiune pentru acei bărbaţi care sunt capul familiei lor… Nu cred că există o provocare mai mare în Biserică, astăzi, decât aceea de a-i activa pe acei bărbaţi şi a-i aduce la acel punct în care pot să-şi ducă familiile în casa Domnului pentru a beneficia de cele mai mari binecuvântări cunoscute de oameni în această lume şi în aceea care va urma.

Dragi fraţi, sperăm şi ne rugăm ca dumneavoastră să priviţi acest efort de activare ca fiind mai mult decât un simplu program temporar. Sperăm că, atunci când această perioadă a istoriei Bisericii va fi consemnată, se va spune că acesta a fost momentul în care multe suflete rătăcite şi pierdute au fost salvate de Biserica lui Dumnezeu”.⁴

„Acum este momentul de a pune în practică învăţătura Salvatorului despre păstorul cel bun”.

Învăţături ale lui Ezra Taft Benson

Ca slujitori ai Domnului, o parte a misiunii noastre este să îi ajutăm pe fraţii şi surorile noastre care s-au îndepărtat de Biserică.

Scopul Bisericii Domnului este de a încuraja progresul fiecărui fiu şi fiecărei fiice a Domnului către binecuvântările supreme ale vieţii veşnice…

Doresc să vorbesc despre misiunea noastră de a-i desăvârşi pe sfinţi, în special despre sarcina de a-i activa pe cei care nu mai sunt deplin activi în Biserică. Aceşti membri, care sunt fraţii noştri şi surorile noastre, trăiesc momentan departe de Biserică şi de influenţa Evangheliei.

Din acest grup al membrilor mai puţin activi fac parte mulţi dintre cei care nu mai participă la adunări şi care ar putea fi lipsiţi de interes şi nepăsători. De asemenea, mai fac parte şi cei despre care nu mai ştim nimic momentan, deoarece nu ştim unde se află. Unii dintre aceştia sunt noii convertiţi care, aparent, nu au primit atenţia şi învăţăturile hrănitoare care i-ar fi ajutat să devină „împreună cetăţeni cu sfinţii” (vezi Efeseni 2:19). Mulţi sunt adulţi necăsătoriţi.

Tuturor acestor persoane, noi, ca membri ai Bisericii şi ca ucenici ai Domnului, trebuie să le oferim din nou dragostea noastră şi invitaţia sinceră de a veni înapoi. „Veniţi înapoi! Veniţi înapoi şi ospătaţi-vă la masa Domnului şi gustaţi din nou din fructele dulci şi îndestulătoare ale înfrăţirii cu sfinţii” (Ensign, martie 1986, p. 88).

Avem de realizat o sarcină dificilă… Trebuie să dăm dovadă de o credinţă, o putere şi un angajament deosebite dacă dorim să-i ajutăm pe aceşti fraţi şi surori. Dar trebuie să facem acest lucru! Domnul aşteaptă acest lucru de la noi. Şi îl vom face!⁵

Pe măsură ce încercăm să-i ajutăm pe cei care s-au rătăcit, trebuie să punem în practică învăţătura Salvatorului despre păstorul cel bun.

Acum este momentul de a pune în practică învăţătura Salvatorului despre păstorul cel bun în îndeplinirea sarcinii de a recupera oile pierdute şi mieii capricioşi.

„Ce credeţi? Dacă un om are o sută de oi, şi se rătăceşte una din ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe munte şi se duce să caute pe cea rătăcită?

Şi, dacă i se întâmplă s-o găsească, adevărat vă spun, că are mai multă bucurie de ea, decât de cele nouăzeci şi nouă, care nu se rătăciseră” (Matei 18:12–13).

În timpul în care a trăit Isus, păstorul palestinian îşi cunoştea fiecare oaie. Oile îi cunoşteau glasul şi aveau încredere în el. Ele nu ar fi urmat un străin. Astfel, atunci când le chema, oile veneau la el (vezi Ioan 10:1–5, 14).

Noaptea, păstorii îşi duceau oile într-un ţarc sau la o stână. Garduri înalte înconjurau stâna şi se puneau ţepi pe vârful gardurilor pentru a împiedica animalele sălbatice şi hoţii să sară peste gard. Uneori, totuşi, câte un animal sălbatic mânat de foame sărea peste gard chiar în mijlocul oilor, ameninţându-le şi înfricoşându-le.

O astfel de situaţie făcea deosebirea între păstorul adevărat – cel care îşi iubea oile – şi angajatul care lucra doar pentru a fi plătit. Păstorul adevărat era dispus să-şi dea viaţa pentru oi. Se ducea în rândul oilor şi lupta pentru binele lor. Angajatul, pe de altă parte, punea mai presus propria siguranţă decât cea a oilor şi, de obicei, fugea de pericol.

Isus a folosit acest exemplu obişnuit din zilele Sale pentru a afirma că El este Păstorul cel bun, Păstorul adevărat. Datorită dragostei Sale pentru fraţii şi surorile Sale, El avea să renunţe de bunăvoie şi nesilit de nimeni la propria viaţă pentru ei. [Vezi Ioan 10:11–18.)

În cele din urmă, Păstorul cel bun Şi-a dat viaţa pentru oile Sale – pentru dumneavoastră şi pentru mine, pentru noi toţi.

Simbolul păstorului cel bun are un echivalent important astăzi în Biserică. Oile trebuie să fie conduse de păstori vigilenţi. Prea multe rătăcesc. Unele sunt ademenite spre rătăcire de ispite de moment. Altele s-au pierdut definitiv.

Ne dăm seama că, precum în trecut, unele dintre oi se răzvrătesc şi sunt „ca o turmă sălbatică care fuge de păstor” (Mosia 8:21). Dar cele mai multe dintre problemele noastre izvorăsc din cauza unei păstoriri lipsite de dragoste şi atenţie şi, ca urmare, trebuie să pregătim mai mulţi păstori.

Cu grija unui păstor, noii noştri membri, aceşti nou-născuţi în Evanghelie, trebuie să fie ajutaţi printr-o împrietenire sinceră, pe măsură ce îşi sporesc cunoştinţele despre Evanghelie şi încep să trăiască în acord cu noile standarde. O astfel de atenţie îi va ajuta să nu-şi reia vechile obiceiuri.

Având parte de grija iubitoare a unui păstor, tinerii noştri, mieii noştri tineri, nu vor mai fi atât de înclinaţi să se rătăcească. Şi, dacă vor face acest lucru, curbura toiagului păstorului – un braţ iubitor şi o inimă înţelegătoare – îi va aduce înapoi.

Având parte de grija unui păstor, mulţi dintre cei care acum nu fac parte din turmă pot fi încă salvaţi. Mulţi dintre cei care s-au căsătorit în afara Bisericii şi şi-au asumat stilul de viaţă al lumii, ar putea răspunde afirmativ invitaţiei de a se întoarce în turmă.⁶

Pe măsură ce încurajăm prietenia în cadrul episcopiilor şi ramurilor noastre, ne ajutăm unul pe altul să rămânem în turma Păstorului cel bun.

Sfinţii din zilele din urmă care s-au rătăcit au nevoie de o grijă adevărată şi sinceră din partea unor păstori adevăraţi şi iubitori.

Nu există soluţii noi la această problemă veche a oilor care se rătăcesc căutând hrană în altă parte. Sarcina pe care Isus i-a dat-o lui Petru, a cărei importanţă a subliniat-o repetând-o de trei ori, este soluţia testată: „Paşte mieluşeii Mei… Paşte oiţele Mele… Paşte oile Mele!” (vezi Ioan 21:15–17).

Aşa cum se spune în minunatul îndemn din Cartea lui Mormon, cei botezaţi în Biserica lui Hristos trebuie mereu „ţinuţi minte şi hrăniţi de cuvântul cel bun al lui Dumnezeu” (Moroni 6:4).

Aşadar, răspunsul se găseşte în păstorirea şi hrănirea turmei, cu ajutorul rugăciunii – cu alte cuvinte, în grija acordată fiecăruia în parte. Trebuie să existe o grijă adevărată şi sinceră din partea unui păstor adevărat şi iubitor, nu doar o grijă superficială de care ar da dovadă un angajat.

Când vorbim despre conceptul păstorului adevărat, noi recunoaştem că Domnul a conferit această responsabilitate deţinătorilor preoţiei. Dar şi surorile au chemări de „păstorire” în cadrul slujirii caritabile şi pline de dragoste pe care o fac una pentru alta şi pentru alţii. Astfel, cu toţii trebuie să învăţăm să fim păstori adevăraţi. Trebuie să arătăm celorlalţi aceeaşi dragoste pe care Păstorul cel bun o are pentru noi toţi. Fiecare suflet este preţios pentru El. Invitaţia Sa se adresează fiecărui membru – fiecărui fiu şi fiecărei fiice a lui Dumnezeu.

„Iată, El trimite o chemare către toţi oamenii, pentru că braţele milosteniei sunt întinse către ei; şi El spune: Pocăiţi-vă şi Eu vă voi primi…

Veniţi la Mine şi vă veţi împărtăşi din fructul copacului vieţii…

Da, veniţi la Mine şi aduceţi fapte drepte” (Alma 5:33–35).

Invitaţia Sa este adresată tuturor. Toţi cei care vor primi invitaţia Sa de a se ospăta din Evanghelia Sa sunt bineveniţi. Oile – unele rătăcite, altele indiferente, altele preocupate – trebuie găsite şi invitate, cu dragoste, să redevină active. Fiecare resursă a preoţiei şi a organizaţiilor auxiliare trebuie să fie folosită ca ajutor în realizarea acestui efort.

Această sarcină nu va fi niciodată îndeplinită până când conducătorii ţăruşului, ai episcopiei, ai cvorumului şi ai organizaţiilor auxiliare şi membrii credincioşi de peste tot nu îşi vor exercita voinţa şi credinţa pentru a-i readuce la o deplină activitate în cadrul Bisericii pe cei mai puţin activi.

Pe măsură ce vă străduiţi cu sârguinţă să îndepliniţi acest scop bun, vă îndemnăm să acordaţi din nou importanţă învăţământului de acasă eficient realizat de deţinătorii preoţiei şi învăţământului prin vizite eficient realizat de surorile din cadrul Societăţii de Alinare. Învăţământul prin vizite şi învăţământul de acasă sunt programe inspirate. Ele sunt concepute astfel, încât să se poată ajunge la fiecare membru al Bisericii în fiecare lună, atât la cei activi, cât şi la cei mai puţin activi. Vă rugăm să acordaţi o importanţă sporită învăţământului prin vizite şi învăţământului de acasă.⁷

Când continuăm să le slujim fraţilor şi surorilor noastre, îi putem ajuta să primească toate binecuvântările şi rânduielile Evangheliei.

Astăzi, rugăciunile noastre trebuie să fie la fel de puternice şi de semnificative precum erau rugăciunile lui Alma când încerca să-i aducă pe calea cea bună pe zoramiţii care se îndepărtaseră de Domnul:

„O, Doamne, vrei Tu să ne [permiţi] să avem succes în efortul nostru de a-i aduce pe ei iarăşi către Tine, pentru Hristos?

Iată, o, Doamne, sufletele lor sunt preţioase şi mulţi dintre ei sunt fraţii noştri; de aceea, dă-ne nouă, o, Doamne, putere şi înţelepciune ca să putem să-i aducem pe aceşti fraţi ai noştri iarăşi către Tine” (Alma 31:34–35; caractere cursive adăugate)…

Principiile privind activarea sufletelor nu se schimbă. Ele sunt menţionate mai jos.

1. Cei despre care nu se ştie nimic sau cei mai puţin activi trebuie găsiţi şi contactaţi.

2. Trebuie să dăm dovadă de o preocupare sinceră. Ei trebuie să simtă dragostea noastră.

3. Trebuie să le fie predicată Evanghelia. Ei trebuie să simtă puterea Duhului Sfânt prin intermediul învăţătorilor.

4. Trebuie să ne înfrăţim cu ei.

5. Ei trebuie să aibă responsabilităţi semnificative în Biserică.

Aşa cum se spune în Cartea lui Mormon, trebuie să „[continuăm să slujim]” (3 Nefi 18:32).

Suntem în mod special preocupaţi ca noii convertiţi să fie înfrăţiţi pe deplin de către membrii Bisericii. Ei trebuie să fie primiţi cu braţele deschise.

Haideţi să fim uniţi în eforturile noastre de a-i face pe cei mai puţin activi să redevină complet activi în Biserică. Făcând acest lucru, vom fi mai uniţi pentru a îndeplini misiunea Bisericii – de a face ca Evanghelia, cu toate rânduielile şi binecuvântările ei, să fie mai prezentă în vieţile tuturor membrilor Bisericii. Biserica „are nevoie de fiecare membru” (D&L 84:110) şi fiecare membru are nevoie de Evanghelie, de Biserică şi de rânduielile acesteia.

Să căutăm cu toţii binecuvântările Domnului care să ne întărească şi să ne ofere puterea şi influenţa necesare de care vom avea nevoie pe măsură ce vom conlucra în această lucrare măreaţă a dragostei.⁸

Sugestii pentru studiu şi predare

Întrebări

Ce simţiţi când vă gândiţi la membri ai familiei sau la prieteni care „trăiesc departe de Biserică şi de influenţa Evangheliei”? Ce putem face pentru a-i ajuta? (Vezi secţiunea 1.)
Meditaţi asupra învăţăturilor preşedintelui Benson cu privire la diferenţele dintre un angajat şi un păstor (vezi secţiunea 2). Ce putem face pentru a fi păstori mai buni?
Preşedintele Benson ne-a amintit că oamenii au nevoie de „o grijă adevărată şi sinceră din partea unui păstor adevărat şi iubitor” (secţiunea 3). Cum putem ajunge să avem o grijă sinceră faţă de ceilalţi? În timp ce meditaţi asupra acestei întrebări, gândiţi-vă la slujirea pe care o oferiţi în calitate de învăţători de acasă sau de învăţătoare vizitatoare.
Ce credeţi că înseamnă să „[continuăm să slujim]”? (3 Nefi 18:32.) Gândiţi-vă la cele cinci principii pe care preşedintele Benson ni le-a împărtăşit pentru a ne ajuta să slujim celor care au nevoie să redevină activi în Biserică (vezi secţiunea 4). Cum poate fiecare dintre aceste principii să ajute pe cineva să primească binecuvântările Evangheliei?

Scripturi suplimentare

Matei 9:10–12; Luca 15; 22:32; 1 Petru 5:2–4; Moroni 6:4; D&L 18:10–16; 84:106

Ajutor pentru studiu

„A citi, a studia şi a medita nu înseamnă acelaşi lucru. Citim câteva cuvinte şi, poate, ne vin idei despre ce citim. Studiem şi descoperim caracteristici şi legături între diferitele idei sau pasaje din scripturi. Dar, când medităm, noi invităm revelaţia prin Spirit. Pentru mine, a medita înseamnă a gândi şi a mă ruga după ce citesc şi studiez cu atenţie din scripturi” (Henry B. Eyring, „Slujiţi cu Spiritul”, Ensign sau Liahona, nov. 2010, p. 60).