Capitolul 5

Principiile pocăinţei adevărate

„Cei care plătiţi preţul cerut de pocăinţa adevărată aveţi o promisiune sigură. Puteţi fi curaţi din nou. Disperarea poate să dispară. Pacea dulce a iertării se va revărsa în vieţile dumneavoastră.”

Din viaţa lui Ezra Taft Benson

În prima sa cuvântare adresată în calitate de preşedinte al Bisericii în cadrul unei conferinţe generale, preşedintele Ezra Taft Benson a declarat: „În timp ce căutam îndrumarea Domnului, mi-a fost revelată din nou în mintea şi inima mea declaraţia Domnului: «Nu vorbiţi decât despre pocăinţă către această generaţie» (D&L 6:9; 11:9). Aceasta este o temă abordată de către fiecare profet din zilele din urmă”¹.

Chiar şi înainte de a fi chemat ca preşedinte al Bisericii, preşedintele Benson a făcut din pocăinţă un subiect important al slujirii sale. El fusese sfătuit să facă acest lucru de către George Albert Smith care era în acea vreme preşedintele Cvorumului celor Doisprezece Apostoli. Într-o scrisoare, scrisă nu la mult timp după chemarea ca apostol a preşedintelui Benson, preşedintele Smith a spus: „Misiunea ta de acum înainte este să găseşti căi şi mijloace pentru a răspândi adevărul şi avertiza oamenii cu care intri în contact, în cel mai amabil mod cu putinţă, că pocăinţa va fi singurul panaceu pentru bolile acestei lumi”².

Preşedintele Benson a îndeplinit cu credinţă această însărcinare în timp ce a propovăduit Evanghelia în lume. El ne-a învăţat că „este mai bine să te pregăteşti şi să previi decât să repari şi să te pocăieşti”³. Dar el a remarcat, de asemenea, că „noi, toţi, avem nevoie să ne pocăim”⁴. A subliniat importanţa „marii schimbări” în inimă care însoţeşte pocăinţa (vezi Alma 5:12–14) şi a explicat rolul Salvatorului în producerea unei astfel de schimbări:

„Domnul lucrează din interior spre exterior. Lumea lucrează din exterior spre interior. Lumea vrea să scoată oamenii din nefericire. Hristos scoate nefericirea din oameni şi, apoi, ei se scot singuri din nefericire. Lumea vrea să modeleze oamenii schimbându-le condiţiile. Hristos schimbă oamenii care, apoi, îşi schimbă condiţiile. Lumea vrea să modeleze comportamentul uman, dar Hristos poate schimba natura umană…

Da, Hristos schimbă oamenii iar oamenii schimbaţi pot schimba lumea”⁵.

Domnul a spus: „Harul Meu este destul pentru toţi oamenii care se umilesc în faţa Mea” (Eter 12:27).

Învăţături ale lui Ezra Taft Benson

Pentru a ne pocăi cu adevărat, trebuie mai întâi să înţelegem că planul Evangheliei este planul fericirii.

Calitatea de membru al Bisericii înseamnă, în sensul uzual al expresiei, că o persoană îşi are numele înregistrat în mod oficial în înregistrările calităţii de membru ale Bisericii…

Dar Domnul defineşte un membru al împărăţiei Sale într-un mod cu totul diferit. În anul 1828, El a spus prin intermediul profetului Joseph Smith: „Iată, aceasta este doctrina Mea - oricine se pocăieşte şi vine la Mine, acela este Biserica Mea” (D&L 10:67; caractere cursive adăugate). Pentru Cel a Cărui este această Biserică, a fi membru înseamnă mai mult decât a fi pur şi simplu un membru înregistrat.

De aceea, aş dori să prezint concepte importante pe care trebuie să le înţelegem şi să le punem în practică dacă dorim cu adevărat să ne pocăim şi să venim la Domnul.

Una dintre metodele de inducere în eroare cel mai des folosite de Satana este ideea că poruncile lui Dumnezeu sunt menite să restricţioneze libertatea şi să limiteze fericirea. Persoanele tinere, mai ales, simt uneori că standardele Domnului sunt precum gardurile şi lanţurile, interzicându-le accesul la acele activităţi care par a fi cele mai plăcute în viaţă. Dar adevărul este total opus. Planul Evangheliei este acel plan prin care oamenii sunt aduşi la o plenitudine a bucuriei. Acesta este primul concept pe care doresc să-l subliniez. Principiile Evangheliei sunt paşi şi îndrumări care ne vor ajuta să găsim adevărata fericire şi bucurie.

Înţelegerea acestui concept l-a făcut pe psalmist să exclame: „Cât de mult iubesc Legea Ta!… Poruncile Tale mă fac mai înţelept decât vrăjmaşii mei… Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pentru cărarea mea… Învăţăturile Tale sunt moştenirea mea de veci, căci ele sunt bucuria inimii mele” (Psalmii 119:97–98, 105, 111).

Dacă dorim să ne pocăim cu adevărat şi să venim la El, astfel încât să fim numiţi membri ai Bisericii Sale, primul şi cel mai important lucru este să înţelegem acest adevăr etern – planul Evangheliei este acel plan al fericirii. Ticăloşia niciodată nu ne-a adus, nu ne aduce şi nu ne va aduce fericire [vezi Alma 41:10]. Încălcarea legilor lui Dumnezeu aduce numai nefericire, sclavie şi întuneric.⁶

Credinţa în Isus Hristos precede adevărata pocăinţă.

Un al doilea concept pe care este important să-l înţelegem este relaţia dintre pocăinţă şi principiul credinţei. Pocăinţa este al doilea principiu fundamental al Evangheliei. Primul este credinţa în Domnul Isus Hristos. De ce este aşa? De ce trebuie ca această credinţă în Domnul să preceadă pocăinţa adevărată?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să înţelegem un lucru cu privire la sacrificiul ispăşitor al Învăţătorului. Lehi a propovăduit că „un trup… poate să locuiască în prezenţa lui Dumnezeu decât prin meritele şi mila şi harul lui Mesia cel Sfânt” (2 Nefi 2:8). Chiar şi cel mai drept şi neîntinat om nu se poate salva doar prin meritele sale, pentru că, aşa cum ne spune apostolul Pavel, „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23).

Dacă nu ar fi viaţa perfectă, fără de păcat a Salvatorului, pe care Şi-a dat-o de bunăvoie pentru noi, nu ar putea fi iertarea păcatelor.

Ca urmare, pocăinţa înseamnă mai mult decât o simplă schimbare a comportamentului. Mulţi bărbaţi şi multe femei din lume dau dovadă de o mare putere a voinţei şi de autodisciplină biruind obiceiurile rele şi slăbiciunile trupului. Totuşi, în acelaşi timp, ei nu se gândesc deloc la Învăţător, uneori respingând-L în mod deschis. Astfel de schimbări ale comportamentului, chiar dacă în direcţie bună, nu constituie pocăinţă adevărată.

Credinţa în Domnul Isus Hristos este temelia pe care trebuie clădită pocăinţa sinceră şi profundă. Dacă noi căutăm cu adevărat să înlăturăm păcatul, trebuie întâi să privim către El care este Urzitorul mântuirii noastre.⁷

Pocăinţa implică o schimbare mare în inimă.

Al treilea principiu pe care este important să-l înţelegem dacă dorim să fim membri adevăraţi ai Bisericii este că pocăinţa implică nu numai o schimbare a faptelor, ci şi o schimbare în inimă.

Când regele Beniamin a încheiat remarcabila sa cuvântare în ţara Zarahemla, toţi oamenii au strigat într-un glas că ei credeau cuvintele sale. Ei au ştiut cu certitudine că promisiunile sale privind mântuirea erau adevărate, pentru că, spuneau ei: „Spiritul Domnului cel Atotputernic… a lucrat o schimbare mare în noi sau în inimile noastre, pentru că [observaţi această afirmaţie] nu mai avem înclinare să facem rău, ci să facem bine neîncetat” (Mosia 5:2).⁸

Se pot produce schimbări în inima omului? Desigur! Se întâmplă în fiecare zi în măreaţa muncă misionară a Bisericii. Este unul dintre cele mai răspândite dintre miracolele prezente ale lui Hristos. Dacă nu vi s-a întâmplat – trebuie să vi se întâmple.

Domnul nostru i-a spus lui Nicodim că „dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3)…

Alma declară: „Iar Domnul mi-a spus: Nu te minuna că toată omenirea, da, bărbaţi şi femei, toate naţiunile, neamurile, limbile şi popoarele trebuie să se nască din nou; da, să se nască din Dumnezeu, să se schimbe din starea lor carnală şi decăzută la o stare de dreptate, fiind mântuiţi de Dumnezeu, devenind fiii şi fiicele lui;

Şi astfel ei devin fiinţe noi; şi dacă ei nu fac aceasta, atunci ei nu pot în niciun fel să moştenească împărăţia lui Dumnezeu” (Mosia 27:25–26)…

În al patrulea capitol din Alma se descrie o perioadă din istoria nefită în care „Biserica a început să decadă din progresul ei” (Alma 4:10). În faţa acestei situaţii, Alma a renunţat la funcţia sa de judecător-şef al guvernului „şi s-a dedicat cu totul treburilor marii preoţii”, responsabilitate care îi revenea (Alma 4:20).

El a depus o „mărturie pură” împotriva oamenilor (Alma 4:19) şi, în capitolul cinci din Alma, el adresează peste patruzeci de întrebări esenţiale. Vorbind deschis membrilor Bisericii, el a declarat: „Vă întreb pe voi, fraţii mei din Biserică, v-aţi născut voi spiritual din Dumnezeu? Aţi primit voi imaginea Lui în înfăţişarea voastră? Aţi simţit voi această măreaţă schimbare în inimile voastre?” (Alma 5:14).

El a spus în continuare: „Dacă voi aţi simţit o schimbare în inima voastră şi dacă aţi simţit dorinţa să cântaţi cântecul iubirii mântuitoare, vreau să vă întreb, puteţi să simţiţi astfel acum?” (Alma 5:26).

Nu ar progresa considerabil Biserica astăzi dacă numărul celor renăscuţi spiritual ar creşte? Vă puteţi imagina ce s-ar întâmpla în căminele noastre? Vă puteţi imagina ce s-ar întâmpla dacă un număr tot mai mare de exemplare ale Cărţii lui Mormon s-ar afla în mâinile unui număr tot mai mare de misionari care ştiu cum s-o folosească şi care au fost născuţi din Dumnezeu? Când se va întâmpla acest lucru, noi vom obţine recolta bogată de suflete pe care a promis-o Domnul. „Născut din Dumnezeu” a fost Alma care, ca misionar, a putut să predice cuvântul pentru ca mulţi alţii să fie, de asemenea, născuţi din Dumnezeu (vezi Alma 36:23–26).⁹

Prin pocăinţă, Alma cel Tânăr a simţit o schimbare miraculoasă în inimă.

Când trecem prin această mare schimbare, care se produce numai prin credinţă în Isus Hristos şi prin acţiunea Spiritului asupra noastră, este ca şi cum am deveni o persoană nouă. De aceea, schimbarea este asemănată cu o naştere din nou. Mii dintre dumneavoastră au trăit experienţa aceste schimbări. Aţi renunţat la viaţa în păcat, uneori un păcat adânc înrădăcinat şi agresiv, şi, folosindu-vă în vieţile voastre de sângele vărsat de Hristos, aţi devenit curaţi. Nu mai aveţi dorinţa de a vă întoarce la vechile dumneavoastră căi. Sunteţi în fapt o persoană nouă. Aceasta se înţelege prin schimbare în inimă.¹⁰

Întristarea după voia lui Dumnezeu duce la pocăinţă adevărată.

Al patrulea concept pe care aş dori să-l subliniez este ceea ce scripturile numesc „întristarea după voia lui Dumnezeu” pentru păcatele noastre. Nu este un lucru neobişnuit să găseşti bărbaţi şi femei în lume care au remuşcări pentru greşelile pe care le fac. Uneori, aceasta se întâmplă pentru că faptele lor le-au adus lor sau celor dragi o mare întristare şi nefericire. Alteori, întristarea lor este cauzată de faptul că sunt prinşi şi pedepsiţi pentru faptele lor. Aceste sentimente lumeşti nu constituie „întristare după voia lui Dumnezeu”…

În ultimele zile ale naţiunii nefite, Mormon a spus despre oamenii săi: „Întristarea lor nu era pentru pocăinţă datorită bunătăţii lui Dumnezeu; ci era mai degrabă întristarea celui osândit, pentru că Domnul nu permitea întotdeauna ca ei să ia fericirea în păcat.

Şi ei nu au venit la Isus cu inimile frânte şi cu spiritele smerite, ci L-au blestemat pe Dumnezeu şi au dorit să moară” (Mormon 2:13–14).

În emisfera estică, apostolul Pavel a lucrat printre oamenii din Corint. După ce au sosit veşti că printre sfinţi existau probleme grave, inclusiv imoralitatea (vezi1 Corinteni 5:1), Pavel a scris o scrisoare în care îi dojenea cu asprime. Oamenii au răspuns adoptând atitudinea necesară şi, evident, problemele au fost corectate, pentru că, în cea de a doua epistolă a sa către ei, Pavel a scris: „Acum mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăinţă. Căci aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu…

Când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moarte” (2 Corinteni 7:9–10).

În ambele scripturi, întristarea după voia lui Dumnezeu este definită ca o întristare care ne conduce spre pocăinţă.

Întristarea după voia lui Dumnezeu este un dar al Spiritului. Este o înţelegere profundă a faptului că acţiunile noastre L-au ofensat pe Tatăl şi Dumnezeul nostru. Este conştientizarea clară şi profundă că purtarea noastră L-a făcut pe Salvator, pe El care nu a cunoscut păcatul, pe El cel mai mare dintre toţi, să îndure agonia şi suferinţa. Păcatele noastre L-au făcut să sângereze prin fiecare por. Această suferinţă mentală şi spirituală foarte reală este ceea ce scripturile numesc a avea „o inimă frântă şi un spirit smerit” (vezi 3 Nefi 9:20; Moroni 6:2; D&L 20:37; 59:8; Psalmii 34:18; 51:17; Isaia 57:15). Un astfel de spirit este condiţia absolut necesară pentru o pocăinţă adevărată.¹¹

Tatăl Ceresc şi Isus Hristos sunt nerăbdători să ne vadă schimbându-ne vieţile şi Ei ne vor ajuta.

Principiul următor pe care doresc să-l discut este acesta: Nimeni nu poate fi mai nerăbdător decât Tatăl şi Salvatorul să ne vadă schimbându-ne vieţile. În cartea Apocalipsa, Salvatorul ne face o invitaţie cu o semnificaţie profundă şi puternică. El spune: „Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el” (Apocalipsa 3:20). Observaţi că El nu spune: „Eu stau la uşă şi aştept ca voi să bateţi”. El cheamă, face semne, ne cere ca noi, pur şi simplu, să ne deschidem inimile şi să-L lăsăm să intre.

În deosebita predică despre credinţă a lui Moroni, principiul este şi mai clar propovăduit. Domnul i-a spus: „Dacă oamenii vin la Mine, Eu le voi arăta slăbiciunea lor. Eu le dau oamenilor slăbiciune pentru ca ei să fie umili; iar harul Meu este destul pentru toţi oamenii”. Nu contează ce ne lipseşte sau care ne este slăbiciunea ori care ne-ar putea fi deficienţele. Darurile şi puterile Sale sunt suficiente pentru a le birui pe toate.

Moroni continuă cu aceste cuvinte ale Domnului: „Iar harul Meu este destul pentru toţi oamenii care se umilesc în faţa Mea; căci dacă ei se umilesc în faţa Mea şi au credinţă în Mine, atunci Eu voi face ca lucrurile slabe să devină puternice pentru ei” (Eter 12:27; caractere cursive adăugate).

Ce promisiune minunată ne face Domnul! Însăşi sursa necazurilor noastre poate fi schimbată, adaptată şi transformată în tărie şi sursă de putere. Această promisiune este repetată într-o formă sau alta în multe alte scripturi. Isaia a spus: „El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin” (Isaia 40:29). Domnul i-a spus lui Pavel: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:9). În Doctrină şi legăminte citim: „Acela care tremură sub puterea Mea va fi întărit şi va aduce fructele preaslăvirii şi ale înţelepciunii” (D&L 52:17; vezi, de asemenea, 1 Nefi 17:3; 2 Nefi 3:13; D&L 1:28; 133:58–59).¹²

Una dintre cele mai eficiente strategii pe care le foloseşte Satana cu cei care se complac în păcat este să le şoptească la ureche că nu sunt demni să preaslăvească. El vă va spune că Tatăl Ceresc este atât de supărat pe dumneavoastră, încât El nu vă va asculta niciodată rugăciunile. Aceasta este o minciună şi el o spune pentru a vă înşela. Puterea păcatului este mare. Dacă vrem să ne eliberăm de ea, mai ales de păcatele grave, trebuie să avem o putere mai mare decât cea personală.

Nimeni nu este mai nerăbdător decât Tatăl dumneavoastră Ceresc să vă ajute să scăpaţi de păcat. Mergeţi la El. Recunoaşteţi-vă păcatul, mărturisiţi-vă ruşinea şi vina şi, apoi, rugaţi-L să vă ajute. El are puterea de a vă ajuta să triumfaţi.¹³

Fraţi şi surori, trebuie să spunem Domnului păcatele noastre în spiritul pocăinţei umile şi întristate. Trebuie să-L rugăm să ne dea putere să le învingem. Promisiunile se vor împlini cu siguranţă. El ne va ajuta. Noi vom găsi puterea de a ne schimba vieţile.¹⁴

Nu trebuie să ne pierdem speranţa în timp ce căutăm să devenim asemănători lui Hristos.

Al şaselea şi ultimul principiu al procesului de pocăinţă despre care doresc să vorbesc este acela că trebuie să avem grijă ca, în timp ce căutăm să devenim din ce în ce mai asemănători lui Dumnezeu, să nu ne descurajăm şi să nu pierdem speranţa. Să devii asemănător lui Hristos este un proces ce durează întreaga viaţă şi, foarte adesea, implică o creştere şi schimbare care sunt lente, aproape imperceptibile. Scripturile consemnează relatări impresionante despre oameni ale căror vieţi s-au schimbat radical, într-o clipă: Alma cel Tânăr, Pavel pe drumul către Damasc, Enos rugându-se până noaptea târziu, regele Lamoni. Aceste exemple uimitoare privind puterea de a-i schimba chiar şi pe aceia cufundaţi în păcat dau încredere în faptul că ispăşirea poate avea efect chiar şi asupra celor aflaţi în cea mai adâncă disperare.

Dar trebuie să fim atenţi când discutăm despre acele exemple remarcabile. Deşi ele sunt reale şi puternice, ele reprezintă excepţia, nu regula. Pentru fiecare Pavel, pentru fiecare Enos şi pentru fiecare rege Lamoni, există sute şi mii de oameni pentru care procesul pocăinţei este mult mai puţin vizibil, mult mai imperceptibil. Zi după zi, ei se apropie mai mult de Domnul, înţelegând puţin că ei clădesc o viaţă asemănătoare cu a lui Dumnezeu. Ei trăiesc, în linişte, vieţi în care predomină bunătatea, slujirea şi dedicarea. Ei sunt precum lamaniţii despre care Domnul a spus că „au fost botezaţi cu foc şi cu Duhul Sfânt, iar ei nu au ştiut aceasta” (3 Nefi 9:20; litere cursive adăugate).

Nu trebuie să ne pierdem speranţa. Speranţa este o ancoră a sufletelor omeneşti. Satana doreşte ca noi să aruncăm această ancoră. În acest fel, el poate descuraja şi ne poate determina să capitulăm. Dar noi nu trebuie să ne pierdem speranţa. Domnului Îi place fiecare efort, chiar şi cele cotidiene, mărunte, prin care ne străduim să fim mai asemănători Lui. Deşi am putea constata că mai avem mult de mers pe calea către perfecţiune, nu trebuie să ne pierdem speranţa.¹⁵

Cei care plătiţi preţul cerut de pocăinţa adevărată aveţi o promisiune sigură. Puteţi fi curaţi din nou. Disperarea poate să dispară. Pacea dulce a iertării se va revărsa în vieţile dumneavoastră.

Cuvintele pe care Domnul le-a transmis prin Isaia sunt adevărate: „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1:18).

Şi în această dispensaţie, Domnul a vorbit la fel de limpede când a spus: „Iată, acela care s-a pocăit de păcatele lui este iertat şi Eu, Domnul, nu-Mi mai amintesc de ele” (D&L 58:42).¹⁶

„Pocăinţa adevărată se bazează pe credinţa în Domnul Isus Hristos şi decurge din aceasta. Nu există o altă cale.”

Eu sper ca noi să nu trăim în trecut. Oamenii care trăiesc în trecut nu prea au viitor. Avem tendinţa să ne plângem pierderile, hotărârile pe care le-am luat şi care, privite retrospectiv, au fost probabil hotărâri greşite. Avem tendinţa să avem sentimente neplăcute cu privire la circumstanţele în care ne aflăm, gândind că ele ar fi putut fi mai bune dacă noi am fi luat hotărâri diferite. Ne putem folosi de experienţa trecutului. Dar să nu ne petrecem timpul îngrijorându-ne cu privire la hotărâri care au fost luate, greşeli care au fost făcute. Să trăim în prezent şi în viitor.¹⁷

Preaiubiţii mei fraţi şi surori, în timp ce căutăm să fim demni de a fi membri ai Bisericii lui Hristos – membri în sensul în care foloseşte El acest termen, membri care se pocăiesc şi vin la El – să ne amintim aceste şase principii. Primul, Evanghelia este planul fericirii întocmit de Domnul şi pocăinţa este menită să ne aducă bucurie. Al doilea, pocăinţa adevărată se bazează pe credinţa în Domnul Isus Hristos şi decurge din aceasta. Nu există o altă cale. Al treilea, pocăinţa adevărată implică o schimbare în inimă şi nu numai o schimbare a comportamentului. Al patrulea, o parte a acestei schimbări mari în inimă înseamnă să simţim o întristare după voia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Aceasta este ceea ce se înţelege printr-o inimă frântă şi un spirit smerit. Al cincilea, darurile lui Dumnezeu sunt suficiente pentru a ne ajuta să înfrângem toate păcatele şi slăbiciunile, dacă nu facem decât să-I cerem ajutorul. De asemenea, trebuie să ne aducem aminte că pocăinţa, în cele mai multe cazuri, nu implică schimbări senzaţionale sau radicale, ci o înaintare pas cu pas, fermă şi permanentă către devenirea ca Dumnezeu.

Dacă ne vom strădui să integrăm aceste principii în vieţile noastre şi să le punem în practică în fiecare zi, vom deveni demni să fim mai mult decât membri înregistraţi ai Bisericii lui Isus Hristos. În calitate de membri adevăraţi, avem dreptul să beneficiem de promisiunea Sa: „Pe oricine care este din Biserica Mea şi îndură până la sfârşit în Biserica Mea, pe acela îl voi stabili pe stânca Mea şi porţile iadului nu îl voi birui” (D&L 10:69).

Rugăciunea mea este ca noi toţi să câştigăm această promisiune spre folosul nostru.¹⁸

Sugestii pentru studiu şi predare

Întrebări

Preşedintele Benson a spus că, pentru a ne pocăi cu adevărat, trebuie, întâi, să înţelegem că „planul Evangheliei este acel plan al fericirii” şi că ticăloşia „niciodată… nu ne va aduce fericire” (secţiunea 1). De ce credeţi că înţelegerea acestui lucru este esenţială în procesul pocăinţei?
De ce schimbarea comportamentului nu este suficientă în eforturile noastre de a ne pocăi? (Vezi secţiunea 2.) De ce credeţi că trebuie să privim spre Isus Hristos pentru a ne pocăi cu adevărat?
În ce feluri aţi simţit o „mare schimbare în inimă” aşa cum s-a explicat în secţiunea 3? Ce putem face pentru a-i ajuta pe alţii să trăiască această schimbare?
În ce fel se deosebeşte „întristarea după voia lui Dumnezeu” de regretul pe care îl simt unii oameni când au făcut ceva greşit? (Vezi secţiunea 4.) Cum ar putea folosi un părinte sau un episcop învăţăturile din secţiunea 4 pentru a ajuta pe cineva care are nevoie să se pocăiască?
Care sunt învăţăturile din secţiunea 5 care consideraţi că aduc alinare în mod deosebit? De ce vă aduc dumneavoastră alinare aceste învăţături?
Depunând mărturie despre puterea ispăşirii Salvatorului, preşedintele Benson a spus: „Nu trebuie să ne pierdem speranţa” (secţiunea 6). Ce adevăruri cu privire la ispăşire, prezentate în secţiunea 6, consideraţi că vă oferă speranţă?

Scripturi suplimentare

Luca 15:11–32; Mosia 4:10–12; 26:30–31; Alma 34:17–18; 3 Nefi 27:19–20; D&L 18:10–16; 19:15–19

Ajutor pentru predare

„Grija dumneavoastră principală trebuie să fie ajutarea celorlalţi să înveţe Evanghelia, nu să faceţi o prezentare impresionantă. Aceasta include să le oferiţi cursanţilor şanse de a-şi preda unul celuilalt” (Predarea, nu este chemare mai mare [1999], p. 64).