Înălțat pe cruce
Pentru a fi ucenicul lui Isus Hristos, cineva trebuie, uneori, să ducă o povară și să meargă unde este nevoie de sacrificiu și unde suferința este inevitabilă.
Cu ani în urmă, după o discuție despre istoria religiilor din America, în cadrul examenului de absolvire, un coleg m-a întrebat: „De ce nu au adoptat sfinții din zilele din urmă crucea ca simbol al credinței lor, așa cum au făcut alți creștini?”.
Dat fiind că astfel de întrebări despre cruce sunt, adesea, întrebări despre devotamentul nostru față de Hristos, i-am spus imediat că Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă consideră sacrificiul ispășitor al lui Isus Hristos actul central, temelia esențială, principiul doctrinar principal și exprimarea supremă a dragostei divine în mărețul plan al lui Dumnezeu pentru salvarea copiilor Săi.1 Am explicat că harul salvator inerent acestui act a fost esențial pentru întreaga familie umană de la Adam și Eva până la sfârșitul lumii și universal dăruit acesteia.2 L-am citat pe profetul Joseph Smith care a spus: „Toate… care țin de religia noastră sunt numai anexe ale” ispășirii lui Isus Hristos.3
Apoi, i-am citit ce scrisese Nefi cu 600 de ani înainte de nașterea lui Isus: „Și… îngerul mi-a vorbit … , zicând: Privește! Și eu am privit și L-am văzut pe Mielul lui Dumnezeu… [care] a fost [înălțat] pe cruce și a fost ucis pentru păcatele lumii”4.
Iubind, împărtășind și invitând cu entuziasm și emoție, am continuat să citesc! Nefiților din Lumea Nouă Hristos înviat le-a spus: „Tatăl Meu M-a trimis pe mine ca să pot fi înălțat pe cruce… ca să pot să-i aduc pe toți oamenii la Mine… și din cuza aceasta am fost Eu înălțat”5.
Mă pregăteam să-l citez pe apostolul Pavel când am observat în ochii prietenului meu că nu mai era atent. O privire rapidă la ceas i-a reamintit, se pare, că trebuia să meargă undeva – oriunde – și a plecat în grabă către presupusa întâlnire. Astfel s-a încheiat conversația noastră.
În această dimineață, după 50 de ani, sunt hotărât să termin acea explicație – chiar dacă veți începe, fiecare, să vă uitați la ceas. Acum, când încerc să explic de ce noi, în general, nu folosim simbolul crucii, doresc să clarific pe deplin respectul nostru profund și admirația deosebită pentru motivele inspirate de credință și viețile devotate ale celor care îl folosesc.
Un motiv pentru care nu punem accent pe cruce ca simbol derivă din rădăcinile noastre biblice. Pentru că răstignirea era una dintre formele de execuție care provoca cea mai mare agonie, folosite de Imperiul Roman, mulți dintre cei ce L-au urmat pe Isus la începuturi au ales să nu pună accent pe acest instrument brutal de provocare a suferinței. Semnificația morții lui Hristos a avut, cu siguranță, rolul central în credința lor, dar, aproximativ 300 de ani, ei au căutat, de obicei, să transmită identitatea lor în Evanghelie prin alte mijloace.6
Până în secolele al IV-lea și al V-lea, crucea a fost introdusă ca simbol al creștinismului generalizat, dar al nostru nu este un „creștinism generalizat”. Nu suntem catolici, nici protestanți, ci suntem o biserică restaurată, Biserica restaurată din Noul Testament. Ca urmare, originile și autoritatea noastră datează dinainte de perioada consiliilor, crezurilor și iconografiei.7 În acest sens, absența unui simbol care a ajuns mai târziu să fie în general utilizat este o altă dovadă că Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă este o restaurare a adevăratelor începuturi creștine.
Un alt motiv pentru care nu folosim crucile devenite icoane este importanța pe care o acordăm miracolului total al misiunii lui Hristos – atât învierea Sa glorioasă, cât și suferința și moartea Sa oferite drept sacrificiu. Pentru a sublinia această relație, menționez două opere de artă8 care decorează pereții încăperii în care se adună membrii Primei Președinții și ai Cvorumului celor Doisprezece Apostoli în adunările lor săptămânale sacre din templu, în fiecare joi, în orașul Salt Lake. Aceste reprezentări ne amintesc constant prețul care a fost plătit pentru noi și victoria care a fost câștigată de El ai Cărui slujitori suntem.
O reprezentare mai cunoscută a triumfului cu două componente al lui Hristos este această mică ilustrație, pe care noi o folosim, creată de Thorvaldsen, cu Hristos înviat ieșind în glorie din mormânt cu rănile provocate de răstignirea Sa încă vizibile.9
De asemenea, ne amintim că președintele Gordon B. Hinckley ne-a învățat odată: „Viețile oamenilor noștri trebuie [să fie] … simbolul [credinței] noastre”10. Aceste considerente – în special ultimul – mă aduce la ceea ce ar putea fi cea mai importantă referire scripturală la cruce. Nu are nicio legătură cu pandantivele sau bijuteriile, cu turlele sau panourile. Ci are legătură cu integritatea de stâncă și principiile morale de neclintit pe care creștinii trebuie să le aducă la chemarea pe care Isus a dat-o fiecăruia dintre ucenicii Săi. În fiecare loc și în toate epocile, El ne-a spus tuturor: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze”11.
Aceasta vorbește despre crucile pe care le purtăm, nu despre cele cu care ne afișăm. Pentru a fi ucenicul lui Isus Hristos, cineva trebuie, uneori, să ducă o povară – proprie sau a altcuiva – și să meargă unde este nevoie de sacrificiu și unde suferința este inevitabilă. Un creștin adevărat nu-l poate urma pe Învățător numai în situațiile cu care el sau ea este de acord. Nu. Noi Îl urmăm pretutindeni, inclusiv, dacă este necesar, în locuri în care vom plânge și vom avea necazuri, în care s-ar putea să fim foarte singuri.
Cunosc oameni, din Biserică și dinafara ei, care Îl urmează pe Hristos dând dovadă de o astfel de credincioșie. Cunosc copii cu dizabilități fizice grave și cunosc părinți care îi iubesc. Îi văd pe toți muncind, uneori, până la epuizare, căutând tărie, siguranță și momente de bucurie care nu vin în alt mod. Cunosc mulți adulți necăsătoriți care își doresc și merită un partener iubitor, o căsnicie minunată și o casă plină de copiii lor. Nicio dorință nu ar putea fi mai dreaptă, dar, an după an, o astfel de binecuvântare nu vine. Îi cunosc pe cei care se luptă cu boli mintale de multe feluri, care imploră ajutor când se roagă și tânjesc după pământul făgăduit al stabilității emoționale. Îi cunosc pe cei care trăiesc în sărăcie copleșitoare dar, sfidând disperarea, cer doar șansa de a face viața mai bună pentru cei dragi și alți nevoiași din jurul lor. Cunosc multe persoane care se luptă cu probleme sfâșietoare privind identitatea, genul și sexualitatea. Plâng pentru ei și plâng cu ei, știind cât de importante vor fi consecințele hotărârilor pe care le iau.
Acestea sunt doar câteva dintre numeroasele circumstanțe pline de încercări, în care am putea trăi în această viață, care ne aduc aminte că există un preț al adevăratului discipolat. Lui Aravna care a încercat să-i ofere gratuit boi și lemn pentru arderile de tot, regele David i-a spus: „Nu! vreau s-o cumpăr de la tine pe preț de argint, și nu voi aduce Domnului, Dumnezeului meu… [ceva] care să nu mă coste nimic”12. La fel spunem și noi toți.
Când ne luăm crucea și Îl urmăm, ar fi tragic, cu adevărat, dacă dificultatea încercărilor noastre nu ne-ar face mai empatici și atenți la poverile purtate de alții. Unul dintre cele mai puternice paradoxuri ale răstignirii este faptul că brațele Salvatorului au fost larg deschise și întinse și, apoi, străpunse de cuie, arătând, fără intenție, dar cu acuratețe, că fiecare bărbat, femeie și copil din întreaga familie umană este nu numai binevenit, ci și invitat în îmbrățișarea Sa mântuitoare și înălțătoare.13
Așa cum învierea glorioasă a urmat răstignirii provocatoare de moarte, tot așa binecuvântări de tot felul sunt revărsate asupra celor care doresc, așa cum spune profetul Iacov din Cartea lui Mormon, „să creadă în Hristos și să se gândească la moartea Lui și să-I poarte crucea”. Uneori, acele binecuvântări vin devreme iar, alteori, vin mai târziu, dar sfârșitul propriei via dolorosa14 îl reprezintă promisiunea făcută de Învățător Însuși că ele vin. Pentru a obține astfel de binecuvântări, fie ca noi să-L urmăm – cu statornicie, fără a șovăi vreodată, nici a fugi, fără a ne feri de sarcină, nici când crucea noastră poate fi grea și nici când, pentru o vreme, calea ar putea continua în întuneric. Pentru tăria dumneavoastră, loialitatea dumneavoastră și dragostea dumneavoastră, eu vă mulțumesc din inimă. În această zi, eu depun mărturie apostolică despre El care a fost „înălțat”15 și despre binecuvântările eterne pe care El le revarsă asupra acelora „înălțați” cu El, chiar Domnul Isus Hristos, amin.