Puterea infinită a speranţei
Speranţa în Dumnezeu, în bunătatea Sa şi în puterea Sa ne aduce curaj în timpul încercărilor grele.
Dragii mei fraţi şi surori şi dragi prieteni, ce zi glorioasă pentru noi, să fim martori când profetul nostru drag anunţă cinci temple noi. Ce zi frumoasă pentru noi toţi!
Spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, tatăl meu a fost înrolat în armata germană şi trimis pe frontul de vest, lăsând-o pe mama singură să aibă grijă de familia noastră. Deşi nu aveam decât trei ani, încă îmi amintesc acea vreme de frică şi foamete. Locuiam în Cehoslovacia şi, pe zi ce trecea, războiul se apropia şi pericolul creştea.
În cele din urmă, în timpul iernii grele a anului 1944, mama mea a hotărât să fugă în Germania, unde locuiau părinţii ei. Ne-a strâns şi ne-a înfofolit şi, cumva, a reuşit să ne urce în ultimul tren de refugiaţi care mergea spre vest. La acea vreme, era periculos să călătoreşti. Oriunde mergeam, sunetul exploziilor, feţele stresate şi foamea omniprezentă ne aminteau că ne aflăm într-o zonă de război.
Pe drum, trenul oprea din când în când pentru aprovizionare. Într-o noapte, în timpul unei astfel de opriri, mama a coborât din tren, în grabă, pentru a căuta ceva de mâncare pentru cei patru copii ai săi. Când s-a întors, spre groaza ei, trenul şi copiii nu mai erau acolo!
A fost împovărată de griji; i-au umplut inima rugăciuni disperate. A căutat frenetic în gara mare şi întunecată, trecând în grabă înainte şi înapoi peste şinele numeroase, sperând cu disperare că trenul nu plecase încă.
Poate că nu voi şti niciodată ce s-a petrecut în inima şi în mintea mamei mele în acea noapte întunecată, pe când îşi căuta copiii pierduţi într-o gară sinistră. Nu am nicio îndoială că era îngrozită. Sunt sigur că i-a trecut prin minte gândul că, dacă nu găsea acel tren, s-ar putea să nu-şi mai vadă niciodată copiii. Ştiu, cu siguranţă, aceasta: credinţa ei a biruit teama, iar speranţa ei a biruit disperarea. Ea nu era o femeie care să stea şi să se vaite de tragedie. Ea s-a mişcat. Şi-a pus credinţa şi speranţa în acţiune.
Şi astfel, ea a alergat de pe o şină pe alta şi de la tren la tren până când, în cele din urmă, a găsit trenul în care ne aflam. Fusese mutat într-o zonă îndepărtată a gării. Acolo, în sfârşit, ea şi-a regăsit copiii.
M-am gândit adesea la acea noapte şi la ce trebuie să fi îndurat mama mea. Dacă aş putea întoarce timpul şi aş sta lângă ea, aş întreba-o cum a reuşit să continue, învingându-şi temerile. Aş întreba-o despre credinţă şi speranţă şi despre cum a biruit disperarea.
Deşi acest lucru este imposibil, poate că, în schimb, pot să stau astăzi lângă dumneavoastră şi lângă cei care s-ar putea simţi descurajaţi, îngrijoraţi sau singuri. Astăzi, aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră despre puterea infinită a speranţei.
Importanţa speranţei
Speranţa este un picior al unui scăunel cu trei picioare, alături de credinţă şi caritate. Acestea trei ne stabilizează vieţile, indiferent de suprafeţele aspre sau accidentate pe care le-am putea întâlni la momentul respectiv. Scripturile exprimă clar şi sigur importanţa speranţei. Apostolul Pavel a predat faptul că scripturile au fost scrise pentru ca noi „să avem nădejde”1.
Speranţa are puterea de a ne umple vieţile de fericire2. Lipsa acesteia – când această dorinţă a inimii noastre este amânată – „îmbolnăveşte inima”3.
Speranţa este un dar al Spiritului4 . Este o speranţă că, prin ispăşirea lui Isus Hristos şi prin puterea învierii Sale, noi vom fi înălţaţi la viaţa veşnică, şi aceasta datorită credinţei noastre în Salvator5. Acest gen de speranţă este atât un principiu al promisiunii, cât şi o poruncă6 şi, precum toate poruncile, noi avem responsabilitatea să facem din aceasta o parte activă a vieţii noastre şi să învingem ispita de a ne pierde speranţa. Speranţa în planul fericirii plin de îndurare pregătit de Tatăl nostru Ceresc duce la pace7, milă8 şi bucurie9,10. Speranţa salvării este ca un coif11 protector; este temelia credinţei noastre12 şi o ancoră pentru sufletele noastre13.
Moroni, singur fiind – chiar şi după ce fusese martorul distrugerii complete a poporului său – a crezut în speranţă. La apusul poporului nefit, Moroni a scris că, fără speranţă, noi nu putem primi o moştenire în împărăţia lui Dumnezeu14.
Atunci, de ce există disperare?
Scripturile spun că trebuie să existe „o opoziţie în toate lucrurile”15. La fel este şi cu credinţa, speranţa şi caritatea. Îndoiala, disperarea şi eşecul în a ne păsa de semenii noştri ne duc în ispită, care ne poate face să ne pierdem dreptul la binecuvântări alese şi preţioase.
Adversarul se foloseşte de disperare pentru a ne lega inimile şi minţile în întuneric sufocant. Disperarea ne secătuieşte de tot ce este viu şi vesel şi lasă în urma ei rămăşiţele pustii a ceea ce trebuia să fie viaţa. Disperarea ucide ambiţia, înrăutăţeşte boala, poluează sufletul şi lasă inima fără vlagă. Disperarea poate părea ca o scară ce duce numai şi întotdeauna în jos.
Speranţa, pe de altă parte, este ca raza de soare care se ridică deasupra orizontului împrejurărilor noastre actuale. Aceasta străpunge întunericul cu zori strălucitori. Ea ne încurajează şi ne inspiră să ne punem încrederea în grija plină de iubire a unui Tată Ceresc veşnic, care a pregătit o cale pentru cei care caută adevărul etern într-o lume a relativismului, confuziei şi a fricii.
Atunci, ce este speranţa?
Complexităţile limbajului oferă diferite variaţii şi intensităţi ale cuvântului speranţă. De exemplu, un copilaş poate spera la un telefon de jucărie, un adolescent poate spera la un telefon de la un prieten special, iar un adult poate spera, pur şi simplu, ca telefonul să nu mai sune odată.
Doresc să vorbesc astăzi despre speranţa care depăşeşte preocupările lipsite de importanţă şi se concentrează asupra Nădejdii lui Israel16, marea speranţă a omenirii, Însuşi Mântuitorul nostru, Isus Hristos.
Speranţa nu înseamnă cunoaştere17, ci mai degrabă încredere nestrămutată că Domnul Îşi va respecta promisiunile faţă de noi. Este încrederea că, dacă trăim în acord cu legile lui Dumnezeu şi cu cuvintele profeţilor Săi acum, vom primi binecuvântările dorite în viitor18. Înseamnă să credem şi să ne aşteptăm să ni se răspundă la rugăciuni. Aceasta se manifestă prin încredere, optimism, entuziasm şi perseverenţă plină de răbdare.
În limbajul Evangheliei, speranţa este sigură, neclintită şi activă. Profeţii din vechime vorbesc despre o „nădejde neclintită”19 şi o „nădejde vie”20. Este o speranţă care-L slăveşte pe Dumnezeu prin fapte bune. Odată cu speranţa, vin bucuria şi fericirea21. Prin speranţă, putem „să ave[m] răbdare şi să suport[ăm]… toate suferinţele [n]oastre”22.
Există lucruri la care sperăm, lucruri în care ne punem speranţa
Lucrurile la care sperăm sunt, adesea, evenimente viitoare. Dacă am putea doar să privim mai departe de orizontul vieţii muritoare şi să vedem ce ne aşteaptă după această viaţă! Este posibil să ne imaginăm un viitor mai glorios decât cel pe care ni l-a pregătit Tatăl nostru Ceresc? Datorită sacrificiului lui Isus Hristos, noi nu trebuie să ne temem, căci vom trăi veşnic, pentru ca noi să nu mai putem muri încă o dată23. Datorită ispăşirii Sale infinite, noi putem fi curăţaţi de păcat şi putem sta puri şi sfinţi înaintea scaunului de judecată24. Salvatorul este Urzitorul salvării noastre25.
Şi la ce fel de viaţă putem spera? Cei care vin la Hristos, se pocăiesc de păcatele lor şi trăiesc în credinţă vor locui pentru totdeauna în pace. Gândiţi-vă la valoarea acestui dar etern. Înconjuraţi de cei pe care-i iubim, vom cunoaşte însemnătatea bucuriei supreme pe măsură ce progresăm în cunoaştere şi în fericire. Indiferent de cât de mohorât poate părea capitolul vieţii noastre astăzi, noi putem spera şi putem avea siguranţa că sfârşitul cărţii vieţii noastre va fi mai presus de orice aşteptări ale noastre, datorită vieţii şi sacrificiului lui Isus Hristos. „Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”26.
Lucrurile în care ne punem speranţa ne susţin în viaţa noastră de zi cu zi. Ele ne susţin când trecem prin încercări, ispite şi tristeţe. Cu toţii am trecut prin descurajare şi greutăţi. Într-adevăr, există momente când întunericul pare de nesuportat. Dar acestea sunt momentele când principiile divine ale Evangheliei restaurate în care ne punem speranţa ne pot susţine şi însoţi până când vom putea, din nou, să mergem în lumină.
Noi ne punem speranţa în Isus Hristosul, în bunătatea lui Dumnezeu, în manifestările Spiritului Sfânt, în cunoaşterea că rugăciunile sunt ascultate şi că ni se răspunde la ele. Deoarece Dumnezeu Şi-a ţinut cuvântul şi promisiunile în trecut, noi putem spera cu încredere că Dumnezeu Îşi va ţine promisiunile faţă de noi în prezent şi în viitor. În vreme de suferinţă, putem să păstrăm cu tărie speranţa că lucrurile vor „conlucra spre binele [n]ostru”27 dacă urmăm sfatul profeţilor lui Dumnezeu. Acest gen de speranţă în Dumnezeu, în bunătatea Sa şi în puterea Sa ne aduce curaj în timpul încercărilor grele şi le dă tărie celor care se simt ameninţaţi de zidurile înconjurătoare ale fricii, îndoielii şi disperării.
Speranţa duce la fapte bune
Învăţăm să cultivăm speranţa în acelaşi mod în care învăţăm să mergem, pas cu pas. Pe măsură ce studiem scripturile, vorbim zilnic cu Tatăl nostru Ceresc, ne angajăm să ţinem poruncile lui Dumnezeu, precum Cuvântul de Înţelepciune, şi să plătim o zeciuială integrală, noi câştigăm speranţă28. Ne dezvoltăm, astfel, aptitudinea ca „prin puterea Duhului Sfânt, să fi[m] tari în nădejde”29 pe măsură ce trăim Evanghelia mai desăvârşit.
Pot exista momente când trebuie să luăm o decizie plină de curaj de a spera chiar şi atunci când totul în jurul nostru contrazice această speranţă. La fel ca tatăl Avraam, noi vom „[nădăjdui] împotriva oricărei nădejdi”30. Sau, cum a spus un scriitor: „În mijlocul iernii grele, [noi găsim] în [noi] o vară de nestrămutat”31.
Credinţa, speranţa şi caritatea se completează una pe cealaltă şi, pe măsură ce una dintre ele sporeşte, la fel cresc şi celelalte. Nădejdea vine de la credinţă32 căci, fără credinţă, nu este nicio nădejde33. În acelaşi mod, credinţa vine de la speranţă, deoarece credinţa este „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite”34.
Speranţa este esenţială atât pentru credinţă, cât şi pentru caritate. Atunci când nesupunerea, dezamăgirea şi amânarea diminuează credinţa, speranţa este acolo pentru a ne susţine credinţa. Când frustrarea şi nerăbdarea pun la încercare caritatea, speranţa ne întăreşte hotărârea şi ne îndeamnă să ne îngrijim de semenii noştri chiar fără a ne aştepta la răsplată. Cu cât speranţa noastră este mai strălucitoare, cu atât credinţa ne este mai mare. Cu cât ne este mai puternică speranţa, cu atât mai pură este caritatea noastră.
Lucrurile la care sperăm ne duc către credinţă, în timp ce lucrurile în care ne punem speranţa ne duc la caritate. Cele trei calităţi – credinţa, speranţa şi caritatea35 – ce conlucrează, înrădăcinate în adevărul şi lumina Evangheliei restaurate a lui Isus Hristos, ne duc mereu spre o mulţime de lucruri bune36.
Speranţă din experienţa personală
De fiecare dată când o speranţă este îndeplinită, aceasta dă încredere şi duce la o speranţă mai mare. Mă pot gândi la multe situaţii din viaţa mea în care am învăţat din proprie experienţă despre puterea speranţei. Îmi amintesc bine de zilele copilăriei mele în mijlocul ororilor şi disperării unui război mondial, al lipsei de ocazii în ceea ce priveşte educaţia, al problemelor de sănătate din timpul tinereţii care puneau viaţa în pericol, precum şi al experienţelor economice dificile şi descurajante ca refugiat. Exemplul mamei noastre, chiar şi în cele mai grele vremuri, de a merge înainte şi de a-şi pune credinţa şi speranţa în fapte, nu doar de a-şi face griji sau de a se gândi la ceea ce dorea, ne-au susţinut pe mine şi pe familia mea şi ne-au dat încredere că împrejurările din prezent vor face loc binecuvântărilor viitoare.
Eu ştiu din aceste experienţe că Evanghelia lui Isus Hristos şi calitatea de membru al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă întăresc credinţa, oferă o speranţă plină de strălucire şi ne duc către caritate.
Speranţa ne susţine când trecem prin disperare. Speranţa ne învaţă că există motive de a ne bucura chiar şi atunci când totul pare să fie întunecat în jurul nostru.
Proclam cu Ieremia: „Binecuvântat să fie omul… a cărui nădejde este Domnul”37.
Cu Ioel mărturisesc că „Domnul este scăparea poporului Său, şi ocrotirea copiilor lui Israel”38.
Cu Nefi declar: „Înaintaţi cu fermitate în Hristos, având o strălucire perfectă a speranţei şi o iubire de Dumnezeu şi de toţi oamenii. Prin urmare, dacă înaintaţi ospătându-vă din cuvântul lui Hristos şi înduraţi până la sfârşit, iată, astfel a spus Tatăl: Voi veţi avea viaţă veşnică”39.
Aceasta este calitatea speranţei pe care trebuie să o preţuim şi să o dezvoltăm. O asemenea speranţă matură vine în şi prin Salvatorul nostru Isus Hristos, căci „oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţă, după cum [Salvatorul] este curat”40.
Domnul ne-a dat un mesaj reconfortant despre speranţă: „Nu te teme, turmă mică”41. Dumnezeu va aştepta cu „braţele deschise ca să [îi] primească”42 pe cei care renunţă la păcatele lor şi continuă în credinţă, speranţă şi caritate.
Şi tuturor celor care suferă – celor care se simt descurajaţi, îngrijoraţi sau singuri – vă spun, cu dragoste şi cu preocupare profundă pentru dumneavoastră, nu renunţaţi niciodată.
Nu vă lăsaţi înfrânţi niciodată.
Nu permiteţi niciodată disperării să vă copleşească spiritul.
Îmbrăţişaţi şi sprijiniţi-vă pe Nădejdea lui Israel, căci dragostea Fiului lui Dumnezeu străbate prin orice întuneric, uşurează orice tristeţe şi bucură orice inimă.
Mărturisesc despre aceasta şi vă las binecuvântarea mea, în numele lui Isus Hristos, amin.