Mărturia privită ca proces
Primirea mărturiei acelui „susur blând şi subţire” poate avea, uneori, un impact mai puternic asupra mărturiilor noastre decât vizita unui înger.
Acum câţiva ani, în timp ce slujeam în preşedinţia zonei – Cei Şaptezeci, în Brazilia, familia mea şi cu mine am mers în vacanţă în frumosul oraş Florianópolis. Duminica, aşa cum făceam de obicei, am mers la cea mai apropiată clădire a Bisericii pe care am putut-o găsi. Soţia mea, eu şi fiica noastră cea mare am participat la clasa Şcolii de duminică, unde se discuta despre mărturia personală despre Evanghelie.
La un moment dat, în timpul lecţiei, învăţătoarea i-a întrebat pe cursanţi dacă doreau să împărtăşească o experienţă spirituală puternică pe care au avut-o în timp ce îşi dezvoltau mărturia despre Biserică. În timp ce câţiva fraţi şi surori îşi împărtăşeau experienţele, eu mi-am recapitulat în minte propriile experienţe pe care le-am avut în calitate de convertit, pentru a găsi ceva ce aş fi putut împărtăşi cu ei, însă nu m-am putut gândi la nimic ieşit din comun care să se fi întâmplat în procesul meu de a dobândi o mărturie.
În timp ce mă gândeam şi ascultam experienţele celorlalţi, mi-am dat seama că învăţătoarea se aştepta ca eu să particip la discuţie. Ea i-a ascultat pe ceilalţi membri, iar apoi mi-a dat de înţeles că aştepta ca marea mea experienţă să fie împărtăşită. La urma urmei, făceam parte din preşedinţia zonei – Cei Şaptezeci şi trebuia să am ceva impresionant de împărtăşit. Simţind că timpul se scurgea şi că ea aştepta după mine, am încercat şi mai mult să găsesc ceva care să se încadreze în această categorie de eveniment remarcabil, însă nu m-am putut gândi la nimic, spre dezamăgirea învăţătoarei. Deşi am vrut să ajut, nu m-am putut ridica la aşteptările ei.
Din fericire, duminica aceea era duminică de post şi, în timpul adunării de împărtăşanie, am profitat de ocazia de a-mi depune mărturia în faţa congregaţiei şi, în special, în faţa acelei surori şi a clasei ei de la Şcoala de duminică. Nu am avut o experienţă deosebită de împărtăşit, ci o mărturie sinceră pe care o aveam despre adevărurile Evangheliei restaurate.
Câteodată, credem că pentru a avea o mărturie despre Biserică este nevoie de anumite experienţe deosebite, puternice sau de o singură întâmplare care ar şterge orice dubii că am primit un răspuns sau o confirmare.
Preşedintele Boyd K. Packer ne-a învăţat: „Glasul Spiritului este descris în scripturi ca fiind nici ’puternic’, nici ’aspru’. Nu este ’glasul tunetului şi nici… glasul unui zgomot tumultuos’. Ci, mai degrabă, ’un glas liniştit, de o blândeţe deplină, ca şi cum ar fi fost o şoptire’ şi care poate ’[pătrunde] chiar până în suflet’ şi ’[face ca inima] să ardă’. (3 Nefi 11:3; Helaman 5:30; D&L 85:6-7). Amintiţi-vă, Ilie a învăţat că glasul Domnului nu era în vânt, nici în cutremur, nici în foc, ci era un blând şi subţire’” (1 Împăraţi 19:12).
Preşedintele Boyd K. Packer continuă: „Spiritul nu ne atrage atenţia strigând sau zgâlţâindu-ne ca o mână grea. Ci ne şopteşte. El ne mângâie atât de uşor încât, dacă suntem preocupaţi, s-ar putea să nu-L simţim deloc…
În unele ocazii, El va avea influenţă suficient de fermă încât să-I dăm atenţie. Dar, în cele mai multe cazuri, dacă nu dăm atenţie sentimentului blând, Spiritul se va retrage şi va aştepta până când noi Îl vom căuta şi-L vom asculta şi vom ajunge să spunem cu vorbă şi faptă precum a spus Samuel din timpurile străvechi: ’Vorbeşte [Doamne], căci robul Tău ascultă’ (1 Samuel 3:10)” („The Candle of the Lord”, Ensign, ianuarie 1983, p. 53).
Întâmplările deosebite nu sunt o garanţie că mărturia noastră va fi puternică. Laman şi Lemuel sunt exemple bune pentru acest lucru. Ei au fost vizitaţi de îngeri şi, chiar şi atunci, aproape în clipa următoare, ei au pus la îndoială voinţa Domnului. Câţiva mari conducători din aceste zile din urmă ne pot învăţa, de asemenea, despre acest principiu. Ei au fost învăţaţi din înalturi, la începutul restaurării, şi tot nu au fost suficient de puternici pentru a îndura până la sfârşit. Aceste experienţe ne arată că primirea mărturiei acelui „susur blând şi subţire” poate avea, uneori, un impact mai puternic asupra mărturiilor noastre decât vizita unui înger.
Tânăr fiind în Porto Alegre, Brazilia, şi învăţând despre Biserică de la două surori misionare, îmi amintesc cum căutam un răspuns la rugăciunile mele – ceva măreţ şi de necontestat. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. Nu înseamnă că nu am ajuns să fiu destul de sigur pentru a mă alătura Bisericii restaurate.
Alma predică despre acest proces de îngrijire a mărturiei: „Dar iată, dacă vă veţi trezi şi vă veţi deştepta aptitudinile, chiar pentru a pune la încercare cuvintele mele şi dacă dovediţi un pic de credinţă, da, chiar dacă nu faceţi nimic mai mult decât să doriţi să credeţi [şi cred că aceasta a fost situaţia mea ca simpatizant], lăsaţi această dorinţă să lucreze în voi, chiar până când credeţi într-un fel în care puteţi face loc pentru o parte din cuvintele mele” (Alma 32:27).
Începând cu acele zile, pentru mine ca simpatizant al Bisericii şi, mai târziu, ca misionar, iar apoi ca tată şi conducător, toate aceste experienţe laolaltă au format un set de experienţe şi sentimente, de cele mai multe ori mici, care nu lasă nicio îndoială că sămânţa „este o sămânţă bună” (vezi Alma 32:30).
Alma îşi continuă predica despre mărturie: „Acum, noi vom asemăna cuvântul cu o sămânţă. Acum, dacă voi faceţi loc ca o sămânţă să fie plantată în inima voastră, iată, dacă aceasta este o sămânţă adevărată sau o sămânţă bună, dacă voi nu o aruncaţi afară prin necredinţa voastră şi dacă nu vă împotriviţi Spiritului Domnului, iată, ea va începe să crească înăuntrul piepturilor voastre; şi atunci când voi simţiţi aceste mişcări de creştere, voi veţi începe să ziceţi în sinea voastră – Aceasta trebuie să fie o sămânţă bună sau cuvântul este bun, căci începe să-mi lumineze înţelegerea, da, începe să fie delicios pentru mine” (Alma 32:28).
Astfel, pentru unii oameni, mărturia poate veni prin intermediul unei singure întâmplări de necontestat. Însă, pentru alţii, poate veni printr-un şir de experienţe, probabil nu la fel de extraordinare, însă care, atunci când sunt combinate, mărturisesc într-o manieră de necontestat că ceea ce am învăţat şi am trăit este adevărat.
Astăzi, după mulţi ani ca membru al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, poate că nu-mi pot aminti toate experienţele care mi-au modelat mărturia. Totuşi, toate aceste experienţe şi-au pus amprenta şi au contribuit la mărturia mea despre Biserica restaurată. Astăzi, sunt foarte sigur de adevărurile Evangheliei lui Isus Hristos.
Doresc să închei exprimând această mărturie, nu doar pentru acea soră care preda la clasa Şcolii de duminică, ci şi pentru toţi dintre dumneavoastră. Ştiu că Tatăl nostru Ceresc trăieşte. Ştiu că El ne iubeşte. Noi suntem copiii Săi. El ne ascultă rugăciunile. Ştiu că Isus Hristos este Salvatorul nostru. El a murit, a înviat şi a ispăşit pentru păcatele noastre. Ispăşirea Sa m-a binecuvântat în fiecare zi a vieţii mele.
Mărturisesc faptul că Biserica lui Isus Hristos a fost restaurată în aceste zile din urmă prin profetul Joseph Smith. El a fost un profet al lui Dumnezeu. Ştiu că astăzi suntem conduşi de un profet în viaţă, preşedintele Thomas S. Monson. Ştiu că el este un profet pentru zilele noastre, exact cum au fost Moise, Avraam şi Isaia în zilele lor.
Cartea lui Mormon este cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum este şi Biblia, şi este încă o mărturie despre Salvator. Ştiu că puterea preoţiei a fost restaurată şi că a binecuvântat mulţi sfinţi din întreaga lume. Mărturisesc despre aceasta în numele sacru al lui Isus Hristos, amin.