Voi care vă îmbarcaţi
Puterea noastră de a duce poveri poate fi crescută mai mult decât este necesar să compensăm pentru slujirea mărită care ni se va cere s-o acordăm.
Dragii mei fraţi, astă-seară, doresc să-i încurajez pe deţinătorii Preoţiei care uneori se simt copleşiţi de responsabilităţile lor. Aceasta este o încercare despre care am mai vorbit şi mai demult. Mă reîntorc la ea, pentru că ea se reîntoarce foarte des în vieţile celor pe care îi iubesc şi pe care îi slujesc.
Cei mai mulţi dintre dumneavoastră aţi descoperit că îndatoririle preoţiei dumneavoastră vă vor acapara până la punctul în care vă veţi întreba dacă veţi mai putea rezista. Poate s-a întâmplat atunci când aţi fost rugat să vorbiţi la o conferinţă de ţăruş în faţa a sute de oameni. Pentru convertitul de curând, poate s-a întâmplat atunci când a fost rugat să se roage în public sau să predea pentru prima dată la o clasă. Pentru unii, poate a fost atunci când au încercat să înveţe o limbă la centrul de pregătire a misionarilor. Dacă acest lucru nu v-a adus la capătul puterilor, atunci cu siguranţă s-a întâmplat pe străzile unui oraş necunoscut când preşedintele de misiune v-a însărcinat să vorbiţi cu fiecare persoană pe care o întâlniţi pentru a mărturisi despre Salvator şi restaurarea Evangheliei.
Poate aţi gândit, atunci: „Odată ce termin misiunea, ca deţinător credincios al preoţiei va fi mai uşor”. Dar după câţiva ani, vă aflaţi în situaţia să dormiţi şi mai puţin noaptea încercând să ajutaţi o soţie şi un nou născut, fiind buni şi iubitori, luptând să vă desăvârşiţi educaţia, dând o mână de ajutor membrilor din cvorumul vârstnicilor, poate chiar ajutându-i la mutatul mobilei şi încercând să găsiţi timp să slujiţi strămoşilor dumneavoastră la templu. Poate aţi păstrat un zâmbet pe faţă la gândul: „Când voi mai avansa puţin în vârstă, ca deţinător credincios al preoţiei nu mi se va cere atât de mult. Atunci va deveni mai uşor”.
Cei mai în vârstă dintre dumneavoastră zâmbiţi pentru că ştiţi ceva despre slujirea preoţilor. Şi anume: cu cât slujiţi mai mult cu credinţă, cu atât mai mult cere Domnul de la dumneavoastră. Zâmbetul dumneavoastră este de fericire pentru că ştiţi că El ne creşte puterea noastră de a duce o greutate mai mare.
Totuşi, partea dură a realităţii este, că pentru a obţine de la El acea putere mai mare, trebuie să mergeţi cu slujirea şi credinţa dumneavoastră până la limitele de care credeţi că sunteţi în stare.
Este la fel cu întărirea forţei musculare. Trebuie să vă forţaţi muşchii la limită pentru a-i întări. Folosiţi muşchii până la punctul epuizării. Apoi, ei se refac şi îşi dezvoltă mai mult rezistenţa. O tărie spirituală crescută este un dar de la Dumnezeu pe care ni-l poate da atunci când noi ne străduim până la maxim să-L slujim. Prin puterea ispăşirii lui Isus Hristos firea noastră poate fi schimbată. Atunci, puterea noastră de a duce poveri poate fi crescută mai mult decât este necesar să compensăm pentru slujirea mărită care ni se va cere s-o acordăm.
Acest lucru mă ajută să înţeleg atunci când văd pe altcineva care face ca slujirea în preoţie să pară ceva uşor. Ştiu că ei, ori au trecut prin încercări grele, ori că încercările vor veni. Aşa că, în loc să-i invidiez, sunt pregătit să dau ajutor atunci când responsabilităţile lor vor deveni mai grele, pentru că, ele vor deveni mai grele, cu siguranţă.
Încercarea limitelor noastre în slujirea preoţiei este necesară datorită planului lui Dumnezeu de a-i face capabili pe copiii Lui să trăiască alături de El, din nou, pe vecie. Tatăl Ceresc Îşi iubeşte copiii. El ne-a oferit viaţa veşnică, să trăim alături de El din nou cu familiile în slavă pentru totdeauna. Pentru a ne califica să primim acest dar, El ne-a dat un trup muritor, ocazia de a fi ispitiţi să păcătuim şi o cale de a fi curăţaţi de păcat şi de a fi înălţaţi la Prima Înviere. El ni L-a dat pe Fiul Său iubit, Iehova, ca Salvator pentru a face acest lucru posibil. Salvatorul S-a născut într-o viaţă muritoare, a fost ispitit, dar nu a păcătuit niciodată şi apoi, pe Ghetsimani şi pe Golgota a plătit preţul pentru păcatele noastre, astfel încât să putem fi curăţaţi. Purificarea poate veni doar la cei care au destulă credinţă în Isus Hristos pentru a se pocăi, pentru a fi curăţaţi prin rânduiala botezului şi pentru a face şi a ţine legămintele de a se supune tuturor poruncilor Sale. Şi urma să fie un duşman feroce în sufletele noastre, Lucifer, care, împreună cu legiunile sale vor încerca neîncetat să prindă pe fiecare copil al lui Dumnezeu, pentru a-l reţine de la bucuria vieţii veşnice.
În bunătatea Lui şi cu multă încredere, Tatăl Ceresc cu Salvatorul au permis la câţiva aleşi dintre fiii Lui de pe pământ să deţină preoţia. Avem autoritatea şi puterea de a acţiona în numele lui Dumnezeu pentru a oferi adevărata Evanghelie a lui Isus Hristos şi rânduielile ei la cât mai mulţi copii ai Tatălui Ceresc. Astfel, puteţi să vă daţi seama de importanţa încrederii pe care ne-o acordă Dumnezeu. Şi puteţi să vă daţi seama de importanţa supremă şi de opoziţia pe care o avem de înfruntat.
Nu este de mirare că ne simţim din când în când copleşiţi. Gândul „Nu sunt sigur că pot să fac acest lucru” este o dovadă că înţelegeţi ceea ce înseamnă să deţii preoţia lui Dumnezeu. Realitatea este că nu poţi face singur. Responsabilitatea este prea grea şi prea importantă pentru puterea dumneavoastră şi pentru a mea, ca muritori. Recunoaşterea acestui fapt stă la baza slujirii măreţe a preoţiei.
Când aceste sentimente de nepotrivire ne apar, este timpul să ne amintim de Salvator. El ne asigură că nu facem această lucrare singuri. Sunt scripturi pe care să le puneţi la vedere şi să vă amintiţi de ele în momentele când vă îndoiţi de capacitatea dumneavoastră.
De exemplu, preşedintele Thomas S. Monson şi-a amintit de cuvintele promise de Salvator atunci când m-a binecuvântat acum şase luni pentru a sta neînfricat în chemarea mea, atunci când părea că este greu. Aceste cuvinte ale Salvatorului pe care le-a spus micului grup de deţinători ai preoţiei din această dispensaţie, au venit în mintea profetului în timp ce-şi punea mâinile pe capul meu: „Şi acolo unde vă primeşte pe voi, Eu, de asemenea, voi fi, pentru că Eu voi merge în faţa voastră. Voi fi la dreapta voastră şi la stânga voastră şi Spiritul Meu va fi în inima voastră şi îngerii Mei în jurul vostru pentru a vă susţine”.1
Promisiunea pe care preşedintele Monson a amintit-o şi a citat-o a fost suficientă pentru mine. Încrederea a luat locul îndoielii, Spiritul a venit, ajutoarele medicale au fost inspirate, viaţa mi-a fost păstrată şi am fost susţinut. Datorită acelei binecuvântări date de către preşedintele Monson, întotdeauna îmi va fi uşor să-mi amintesc de Salvator şi să am încredere în promisiunea Lui că va merge înaintea şi alături de noi când Îi slujim.
Ştiu că acea promisiune a îngerilor de a ne susţine este reală. Aţi putea dori să vă amintiţi de asigurarea dată de Elisei slujitorului său înspăimântat. Acea asigurare este valabilă şi pentru noi atunci când simţim că suntem aproape copleşiţi în slujirea noastră. Elisei s-a confruntat cu o opoziţie reală şi groaznică:
„Slujitorul omului lui Dumnezeu s-a sculat dis-de-dimineaţă şi a ieşit. Şi iată că o oaste înconjura cetatea, cu cai şi cară. Şi slujitorul a zis omului lui Dumnezeu: ’Ah! Domnul meu, cum vom face?’
El a răspuns: ’Nu te teme, Căci mai mulţi sunt cei cu noi decât cei cu ei’.
Elisei s-a rugat, şi a zis: ’Doamne, deschide-i ochii să vadă’. Şi Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai şi de cară de foc împrejurul lui Elisei”.2
Ca în cazul slujitorului lui Elisei, sunt mai mulţi cu dumneavoastră decât cei pe care îi vedeţi că vi se opun. Unii care sunt cu dumneavoastră vor fi invizibili pentru ochii dumneavoastră pământeşti. Domnul vă va susţine şi uneori o va face chemând pe alţii să vă sprijine. De aceea, noi avem cvorumuri. De aceea, conducătorii cvorumurilor se uită la feţele lor şi în ochii lor în adunările cvorumurilor. De aceea, episcopul face mai mult decât prezidează în cvorumul preoţilor. El se uită la feţele preoţilor. Veţi avea un astfel de episcop sau un astfel de preşedinte al cvorumului vârstnicilor sau un astfel de preşedinte de misiune. Şi el va veni să vă ajute şi va chema pe alţii să stea alături de dumneavoastră. Poate fi chemat colegul potrivit să slujească cu dumneavoastră în momentul în care aveţi nevoie.
Acest lucru sugerează cel puţin două lucruri. Unul este să recunoaştem şi să spunem bun venit celor pe care Domnul îi trimite să ne ajute. Celălalt este să vedem în fiecare însărcinare o ocazie de a ne întări unul pe celălalt. Un preşedinte de misiune mi-a spus odată despre un misionar pe care l-a transferat la mai mult de 12 sau 13 colegi. El mi-a spus: „Fiecare dintre aceşti colegi era gata să meargă acasă mai devreme sau să fie trimis acasă. Dar noi n-am pierdut pe niciunul dintre ei”.
Când am menţionat acest lucru miraculos colegului care a salvat atât de mulţi care erau pe punctul de a fi copleşiţi, am primit un răspuns care m-a surprins şi m-a învăţat. A fost următorul: „Nu cred că relatarea este adevărată. Nu am avut niciodată un coleg care era în această situaţie”.
Am putut vedea că un preşedinte de misiune fusese inspirat să trimită pe îngerul potrivit de mai multe ori. Ne putem aştepta ca în slujirea noastră să ni se trimită un ajutor la momentul potrivit care va vedea tăria noastră şi ne va ridica. Şi putem aştepta cu nerăbdare să fim cei trimişi de Domnul pentru a încuraja pe cineva.
Pot să vă spun din experienţă ceva despre cum să ajutaţi dacă sunteţi cel care este trimis. La scurt timp după ce am fost chemat în Cvorumul celor Doisprezece, am primit un telefon de la preşedintele Faust, consilier în Prima Preşedinţie. El m-a rugat să vin în biroul lui. M-am dus cu oarecare îngrijorare pentru că nu ştiam de ce îşi ia din timpul lui ca să mă vadă.
După câteva remarci glumeţe, s-a uitat la mine şi a spus: „S-a întâmplat deja?” Când m-am uitat nedumerit, a continuat să spună: „M-am uitat la tine în adunări. Mi se pare că te simţi ca şi cum chemarea te depăşeşte şi că nu ai calificarea necesară”.
Am spus că îndoiala o simţisem ca şi cum m-aş fi lovit de un zid. Mă aşteptam ca el să continue să mă încurajeze. I-am spus că apreciez faptul că îşi dă seama de îndoielile mele şi i-am cerut ajutorul. Dar, am fost surprins de răspunsul său amabil, dar ferm. A spus: „Nu mi-l cere mie. Du-te la El”. Apoi a arătat cu degetul către cer. Acum, ani de zile mai târziu, stau în acelaşi birou. Când intru în el, mă uit în sus şi îmi aduc aminte de el şi de cum m-a învăţat prin exemplul lui cum să ajut pe cei care se simt copleşiţi în slujirea Domnului. Găsiţi o cale de a-i trimite cu încredere la El. Dacă ei vor urma sfatul dumneavoastră, ei vor câştiga încrederea de care au nevoie, şi chiar mai mult.
De multe ori în viaţa dumneavoastră, Domnul v-a dat experienţa de a clădi tăria, curajul şi hotărârea. El a ştiut cât de mult aveţi nevoie de ea pentru a-L sluji. Parte din ea poate aţi avut-o, la fel cum mi s-a întâmplat şi mie, când aţi stat cu alţi deţinători ai preoţiei şi aţi spus cu glas tare cuvintele: „De aceea, voi care vă îmbarcaţi să-L slujiţi pe Dumnezeu, vedeţi să-L slujiţi cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul şi cu toată tăria voastră, pentru ca să puteţi sta fără prihană înaintea lui Dumnezeu în ultima zi”.3
Atunci când v-aţi angajat să îndepliniţi acel standard înalt, Domnul v-a pus încrederea şi tăria în dumneavoastră ca să fie acolo atunci când aţi aveaţi nevoie de ele oricând eraţi chemaţi să slujiţi într-o cauză mai înaltă decât cea a interesului personal. Am simţit la fel când am stat pe un teren, într-o zi strălucitoare de primăvară. Mi se încredinţase sarcina să-mi apăr ţara. Atunci nu eram în război, dar mă îndreptam către un serviciu necunoscut care ştiam că îmi va cere tot ce aveam de oferit, poate şi viaţa. Am ridicat mâna dreaptă împreună cu ceilalţi să jur că îmi voi apăra ţara cu „credinţă şi loialitate sinceră” şi că „îmi asum această obligaţie de bună voie, fără nicio rezervă mentală sau scop de eschivare; şi că îmi voi îndeplini îndatoririle cu credinţă în poziţia în care sunt gata să intru; aşa să-mi ajute Dumnezeu”.4
Nu am nicio îndoială că puterea de a ţine acea promisiune, pe care am ţinut-o, s-a format în mine de pe vremea când eram diacon. În primii mei ani de preoţie, am stat de nenumărate ori şi am privit la ceea ce se numea atunci „rămas bun din partea misionarului”. Acum sunt atât de mulţi cei care acceptă chemarea de a sluji încât îi lăsăm să vorbească doar pe scurt în adunarea de împărtăşanie înainte de a pleca. Dar atunci, o întreagă adunare se concentra asupra misionarului care îşi începea slujirea. Întotdeauna se includeau câteva imnuri selectate. Încă simt ceea ce am simţit atunci când un cvartet de misionari întorşi acasă au cântat: „Voi merge unde vei vrea Tu, Doamne”, şi cuvintele de jurământ: „Voi rosti numai ce vrei Tu, Doamne” şi la final: „Aşa cum doreşti, eu voi fi”.5
Inima mi-a fost atinsă în acele zile, aşa cum este şi acum cu convingerea că acea promisiune a fost adevărată pentru mine şi pentru noi în tot ceea ce înseamnă slujirea preoţiei noastre. Vom găsi bucurie în a merge oriunde Domnul va dori să slujim. Ni se va da revelaţia de a spune cuvintele Lui pentru a-i invita pe copiii Tatălui Ceresc să fie schimbaţi de ispăşire şi demni să meargă acasă şi să trăiască alături de El. Şi am simţit atunci, aşa cum simt şi acum, că slujirea noastră credincioasă Îi va permite Lui să schimbe inimile noastre pentru a fi pregătite să fie în compania Lui şi pentru a-L sluji pentru totdeauna.
Depun mărturie că, atunci când dăm totul în slujirea preoţiei, Domnul ne va da tot curajul de care avem nevoie şi asigurarea că El merge cu noi şi că îngerii ne vor susţine.
Vă mărturisesc că noi suntem chemaţi de Dumnezeu. Aceasta este Biserica Sa adevărată şi dumneavoastră deţineţi preoţia Lui nepieritoare. Sunt martor că preşedintele Thomas S. Monson deţine toate cheile preoţiei din lume şi le foloseşte în lumea de astăzi. În numele lui Isus Hristos, amin.