Casa pe care o clădeşte credinţa

de José Luis da Silva

În ajunul botezului meu şi al soţiei mele în 1996, membrii familiei şi prietenii au încercat să-l împiedice. Am îndurat persecuţii de la rude care au criticat aspru familia noastră, spunând că ne trădasem familia pentru Biserică şi că ei nu ne mai iubeau. În cele din urmă prietenii noştri ne-au abandonat. Apoi au venit greutăţile, când am rămas fără serviciu şi când ne-am îmbolnăvit.

Totuşi, eu şi familia mea ne simţeam mai bine după fiecare vizită pe care o făceam la Biserică. La fiecare clasă Spiritul era mai puternic. Membrii ne sprijineau şi episcopul a vizitat şi a încurajat familia noastră. Am ştiut din propria noastră experienţă că oamenii care criticau Biserica erau răi. Biserica ne-a făcut mult bine. Am învăţat despre Isus Hristos. Am învăţat să iubim şi să slujim. Am câştigat o perspectivă veşnică. În ciuda aparanţelor că totul se întorsese împotriva noastră, nimic nu putea schimba faptul că-L întrebasem pe Domnul despre adevărurile Evangheliei şi El răspunsese rugăciunilor noastre.

Odată, când eram încă noi convertiţi şi locuiam în casa tatălui meu, episcopul a venit în vizită. Tatăl meu l-a alungat. A spus că nu vrea membri ai Bisericii în casa lui. Episcopul a fost inspirat să ne cheme la un interviu. Ne-a spus că membrii şi misionarii nu ne vor vizita pentru o vreme acasă la noi, pentru a nu înverşuna familia noastră. Ne-a spus că trebuia să fim puternici şi că am putea primi multe binecuvântări, dacă am continua să mergem pe drumul drept şi îngust.

Nu puteam să avem o casă a noastră din cauză că nu aveam un serviciu bun. Nu am putut să găsesc un serviciu bun cum avusesem înainte. Am lucrat puţin în servicii unde nu se plătea mult, dar reuşeam să plătim zeciuielile şi darurile de post, să fim prezenţi la Biserică şi să cumpărăm mâncarea de care aveam nevoie. Domnul a înmulţit binecuvântările noastre şi eram cu adevărat fericiţi.

În ziua când ne-am pecetluit în templu, când i-am văzut pe cei doi fii ai noştri – Luigi, care avea atunci doi ani şi Lucas, care avea atunci un an – intrând în sala de pecetluiri şi punându-şi mânuţele lor peste ale noastre pentru ca rânduiala să poată fi îndeplinită, am vărsat lacrimi de fericire. Nu pot uita frumoasa scenă, minunatul spirit şi sentimentul pe care l-am avut că meritase să facem tot efortul.

Încercările nu au încetat, dar câteva lucruri s-au îmbunătăţit. Tatăl meu, mătuşile şi unchii mei au încetat să critice Biserica şi bunicii noştri au respectat decizia noastră. Prin exemplul nostru am încercat să dovedim că Biserica ne transformase vieţile. Sprijinul pe care ni l-am dat unul altuia a fost foarte important. Când am predat la seminar şi am slujit drept consilier în preşedinţie, soţia mea m-a susţinut mereu.

În anul în care am fost botezaţi, un prieten a cumpărat un loc de construit pentru familia lui şi a noastră, împrumutându-ne o parte din bani. Am început să visăm că avem propria noastră casă. În cele din urmă Spiritul ne-a îndemnat şi am început să calculăm costul lucrării şi al materialelor. Am simţit că am putea să ne descurcăm cumva să ne construim o casă unde am putea să ne creştem copiii în Evanghelie, să facem muncă misionară şi să primim vizitele membrilor.

După ceva vreme am devenit cunoştinţe mai bune cu fratele Joel, un membru botezat de curând din episcopia noastră. Credinţa lui era uimitoare. Odată, când îndeplineam un proiect de slujire, fratele Joel mi-a spus: „José Luis, noi îţi putem construi casa“. Eram gata să plâng, dar mi-am controlat emoţiile până când am vorbit cu soţia mea. Era răspunsul la rugăciunile noastre.

Câteva zile mai târziu, prietenul care cumpărase terenul pentru familia sa şi a noastră mi-a spus că puteam să am tot lotul şi să-l plătesc mai târziu. Încă nu aveam felul de serviciu care mi-ar fi permis să cumpăr materialele de construcţie, dar ştiam că Domnul va găsi o cale. Câteva săptămâni mai târziu am fost invitat să lucrez la o companie mare. Astfel, obiectivul nostru de a începe să construim o casă a devenit curând realitate.

Ce dovadă a dragostei a fost lucrarea fratelui Joel. El a făcut mai mult decât să construiască o casă pentru familia mea. El a fost gata să ne ajute în orice fel. Am lucrat numai sâmbetele. Ne-a luat 10 luni şi nu s-a suprapus peste munca pentru Biserică. Alţi membrii din Biserică ne-au ajutat, de asemenea. Tatăl meu a venit să ne ajute de mai multe ori, ceea ce i-a permis să-i cunoască mai bine pe membrii Bisericii. L-a cunoscut în special pe fratele Joel, care a devenise învăţătorul nostru de acasă.

Într-o sâmbătă, tatăl meu l-a lăudat pe fratele Joel pentru felul în care lucrase.

I-am spus: „Tată, ştii cât de mult am plătit pentru lucrul lui“?

El a spus: „Nu“.

„Nu i-am plătit nimic“, am spus. „A făcut această lucrare pentru că iubeşte familia mea. Este un om bun.“

Am observat că tatăl meu era foarte emoţionat şi nu a spus nimic. Am simţit că probabil îşi amintise cum se purtase el cu episcopul şi cu misionarii şi era stâjenit. A văzut că membrii Bisericii se purtaseră întotdeauna bine cu noi.

În ziua când am terminat casa, erau acolo 16 bărbaţi, majoritatea membri ai Bisericii. Rudele mele şi prietenii care nu erau membrii, cu siguranţă că au învăţat multe în acea zi.

În timp ce se construise casa, fratele şi sora mea vitregă au discutat şi au decis să se căsătorească fiecare, astfel încât să poată fi botezaţi. În ziua nunţii lor am mărturisit că se întâmplase o adevărată minune: patru misionari şi mulţi membri ai Bisericii erau în casa tatălui meu.

Ştim că această Evanghelie este adevărată. Când ne exercităm credinţa, Domnul mişcă munţii pentru a ne ajuta. Astăzi am văzut pereţii casei noastre ca o mărturie că Domnul îi iubeşte pe copiii Săi şi le cunoaşte nevoile. Desigur, avem mulţi alţi munţi înaintea noastră, dar dacă suntem credincioşi îi vom învinge. Trebuie să ne amintim întotdeauna de ceea ce ne-a dat Domnul.

José Luis da Silva este membru al episcopiei Presidentre Dutra Jardim, ţăruşul Guarulhos, São Paulo, Brazilia.