Păstorul nostru cel Bun
Isus Hristos, Păstorul nostru cel Bun, se bucură atunci când vede că oile Sale bolnave se vindecă.
Putem cunoaște un pic mai bine personalitatea Tatălui nostru Ceresc atunci când recunoaștem mila Sa nemărginită față de păcătoși și apreciem deosebirea pe care El o face între păcat și cei care păcătuiesc. Această cunoaștere ne ajută să avem o „[înțelegere] mai corectă a personalității Sale, a perfecțiunii și atributelor Sale”1 și constituie baza exercitării credinței în El și în Fiul Său, Isus Hristos. În pofida imperfecțiunilor noastre, mila Salvatorului ne apropie de El și ne motivează în repetatele noastre încercări de a ne pocăi și de a-L emula. Pe măsură ce devenim mai asemănători Lui, învățăm să ne purtăm cu alții așa cum s-ar purta El, indiferent de felul în care arată sau de comportamentul acestora.
Impactul provocat de diferența dintre aspectul exterior al unei persoane și personalitatea ei este esențial în romanul Mizerabilii, scris de autorul francez Victor Hugo.2 La începutul romanului, naratorul ni-l prezintă pe Bienvenue Myriel, episcopul din Digne, și expune problema cu care acesta se confruntă. Ar trebui el să viziteze un bărbat care este un ateu recunoscut și disprețuit în comunitate din cauza comportamentului său din timpul Revoluției franceze?3
Naratorul ne spune că episcopul ar putea să aibă în mod firesc o puternică aversiune față de acest bărbat. Apoi, naratorul adresează o întrebare simplă: „Totuși, o oaie râioasă îl poate oare speria pe păstor?”4 Răspunzând în locul episcopului, naratorul ne oferă un răspuns hotărât, „Nu”, și apoi adaugă un comentariu amuzant: „Dar și ce oaie!”5
În acest fragment, Hugo compară „ticăloșia” omului cu o boală de piele a oilor și îl compară pe episcop cu un păstor care nu fuge atunci când se confruntă cu o oaie care este bolnavă. Episcopul este înțelegător și, mai târziu în roman, dă dovadă de o compasiune asemănătoare față de alt bărbat, personajul principal al romanului, un fost condamnat fără onoare, Jean Valjean. Mila și empatia episcopului îl motivează pe Jean Valjean să își schimbe cursul vieții.
Întrucât în scripturi Dumnezeu folosește boala ca metaforă pentru păcat, suntem îndreptățiți să întrebăm: „În ce mod reacționează Isus Hristos atunci când se confruntă cu bolile noastre metaforice – adică păcatele noastre?” La urma urmei, Salvatorul a spus că El „nu [poate tolera] păcatul nici în cel mai mic grad”6; așadar, cum poate El să se uite la noi, așa imperfecți cum suntem, fără să se îngrozească și să fie dezgustat?
Răspunsul este simplu și clar. În calitate de Păstorul cel Bun7, Isus Hristos privește boala oilor Sale ca o afecțiune care necesită tratament, îngrijire și milă. Acest păstor, Păstorul nostru cel Bun, se bucură atunci când vede că oile Sale bolnave se vindecă.
Salvatorul a profețit că El „va paște turma ca un Păstor”8, „[va] căuta pe cea pierdută, [va] aduce înapoi pe cea rătăcită, [va] lega pe cea rănită, și [va] întări pe cea slabă”9. Deși Israelul apostat a fost descris ca fiind consumat de păcătoase „răni, vânătăi și carne vie”10, Salvatorul a oferit încurajări, a îndemnat și a promis vindecare.11
Slujirea din viața muritoare a Salvatorului a fost, într-adevăr, caracterizată de dragoste, milă și empatie. El nu a mers cu dispreț pe drumurile prăfuite ale Galileii și Iudeii, înfiorându-se atunci când vedea păcătoși. El nu i-a evitat fiind total dezgustat. În schimb, El a luat masa cu ei.12 El a ajutat și a binecuvântat, a înălțat și a edificat și a înlocuit frica și disperarea cu speranța și bucuria. Fiind adevăratul păstor, El ne caută și ne găsește pentru a ne oferi alinare și speranță.13 Faptul de a înțelege mila și dragostea Sa ne ajută să ne exercităm credința în El – să ne pocăim și să fim vindecați.
Evanghelia după Ioan consemnează efectul pe care l-a avut empatia Salvatorului față de un păcătos. Cărturarii și fariseii au adus la Salvator o femeie prinsă în preacurvie. Acuzatorii au sugerat ca ea să fie omorâtă cu pietre potrivit legii lui Moise. Isus, răspunzând în cele din urmă la întrebările persistente, le-a spus: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea”.
Acuzatorii au plecat și „Isus a rămas singur cu femeia, care stătea în mijloc.
Atunci… când n-a mai văzut pe nimeni decât pe femeie, Isus i-a spus: «Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nimeni nu te-a osândit?»
«Nimeni, Doamne», I-a răspuns ea. Și Isus i-a zis: «Nici Eu nu te osândesc. Du-te, și să nu mai păcătuiești”.14
Cu siguranță, Salvatorul nu tolera adulterul. Dar, de asemenea, El nu a condamnat-o pe femeie. El a încurajat-o să-și schimbe viața. Ea a fost motivată să se schimbe datorită compasiunii și milei Sale. Traducerea Bibliei de Joseph Smith descrie modul în care ea a devenit o ucenică: „Și femeia L-a preaslăvit pe Dumnezeu din acel moment și a crezut în numele Lui”.15
Deși Dumnezeu este înțelegător, nu trebuie să facem greșeala să credem că El acceptă sau este deschis să vadă păcatul altfel decât este. Deoarece El nu face acest lucru. Salvatorul a venit pe pământ să ne salveze de păcatele noastre dar, un lucru important este că El nu ne va salva în păcatele noastre.16 Zeezrom, un expert în manipulare, a încercat odată să-l păcălească pe Amulec întrebându-l: „[Mesia care va veni] îi va salva pe oameni în păcatele lor? Şi Amulec i-a răspuns și i-a spus lui: Eu îți spun ție că El nu o va face, pentru că este imposibil pentru El să-Şi calce cuvântul Lui… El nu-i poate salva în păcatele lor”.17 Amulec a vorbit despre un adevăr de bază potrivit căruia, pentru a fi salvați de păcatele noastre, noi trebuie să ne supunem „[condițiilor] pocăirii”, lucru care permite puterii Salvatorului să salveze sufletul nostru.18
Compasiunea, dragostea și mila Salvatorului ne apropie de El.19 Prin ispășirea Sa, nu mai suntem mulțumiți de starea noastră păcătoasă.20 Dumnezeu este clar în ceea ce privește ce este drept și acceptabil pentru El și ce este greșit și păcătos. El nu dorește să aibă ucenici supuși, care nu gândesc pentru ei înșiși. Tatăl nostru Ceresc dorește ca noi, copiii Săi, să alegem de bună voie și nesiliți de nimeni să devenim ca El21 și să fim demni de a avea o viață precum cea de care El se bucură.22 Făcând acest lucru, copiii Săi își îndeplinesc destinul divin și devin moștenitori a tot ceea ce El are.23 Acesta este motivul pentru care conducătorii Bisericii nu pot să modifice poruncile și doctrina lui Dumnezeu împotriva voinței Sale, pentru ca acestea să fie convenabile și populare.
Totuși, în încercarea noastră de-o viață de a-L urma pe Isus Hristos, exemplul Său de bunătate față de toți cei care păcătuiesc este extrem de instructiv. Noi, cei ce suntem păcătoși, trebuie, precum Salvatorul, să îi ajutăm pe alții cu milă și dragoste. De asemenea, rolul nostru este de a ajuta, a binecuvânta, a înălța, a edifica și a înlocui frica și disperarea cu speranța și bucuria.
Salvatorul i-a mustrat pe cei care se îndepărtau de alții pe care îi considerau murdari și pe cei care îi judecau pe alții cu ipocrizie ca fiind mai păcătoși decât ei.24 Aceasta este lecția pe care Salvatorul a predat-o celor care „se încredeau în ei înșiși că sunt neprihăniți, și disprețuiau pe ceilalți”. El a propovăduit această pildă:
„Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, și altul vameș.
Fariseul sta în picioare, și a început să se roage în sine astfel: «Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți, preacurvari sau chiar ca vameșul acesta.
Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.»
Vameșul sta departe, și nu îndrăznea nici ochii să și-i ridice spre cer; ci se bătea în piept, și zicea: «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!»”
Isus a încheiat spunând: „Eu vă spun că mai degrabă omul acesta [vameșul] s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt [fariseul]. Căci oricine se înalță, va fi smerit; și oricine se smerește, va fi înălțat”.25
Mesajul adresat nouă este clar: un păcătos care se pocăiește se apropie mai mult de Dumnezeu decât o persoană ipocrită care îl condamnă pe acel păcătos.
Omul a avut înclinația de a fi ipocrit și de a judeca și în vremea lui Alma. Pe măsură ce oamenii „au început să întemeieze Biserica în întregime… oamenii Bisericii au început să devină mândri…s-au înălțat în mândrie în propriii lor ochi… ei au început să se batjocorească unul pe altul și au început să persecute pe aceia care nu credeau conform voinței și propriilor lor plăceri”.26
Acest tip de persecuție a fost, în mod specific, interzis: „Acum, era o lege foarte strictă printre oamenii Bisericii, ca nici un om aparținând Bisericii să nu se ridice și să persecute pe cei care nu aparțineau bisericii și că nu trebuia să existe nici o persecuție printre ei”.27 Principiul pentru sfinții din zilele din urmă este același. Nu trebuie să ne facem vinovați de persecutarea vreunei persoane care este sau care nu este membră a Bisericii.
Cei care au fost persecutați din oricare motiv știu ce înseamnă rea-credința și bigotismul. În anii 1960, fiind un adolescent care locuia în Europa, am simțit că eram criticat și terorizat deoarece eram american și membru al Bisericii. Unii dintre colegii mei de la școală se purtau cu mine ca și cum eu eram în mod personal responsabil pentru politica externă lipsită de popularitate a Statelor Unite. De asemenea, am fost tratat ca și cum religia mea era o insultă pentru națiunea în care trăiam deoarece era diferită de religia susținută de stat. Mai târziu, în diferite țări din întreaga lume, am putut vedea cu ochii mei câte puțin din cruzimea prejudecăților și discriminării suferite de cei care erau vizați din cauza rasei sau etniei lor.
Persecuția are multe forme: ridiculizare, hărțuire, terorizare, excludere și izolare sau ură față de celălalt. Trebuie să ne păzim de bigotismul care își ridică glasul urât împotriva celor care au opinii diferite. Bigotismul se manifestă, parțial, prin lipsa de disponibilitate de a acorda o libertate de exprimare egală.28 Toată lumea, inclusiv oamenii religioși, au dreptul de a-și exprima opiniile în piața publică. Dar nimeni nu are un drept de a-i urî pe alții pe măsură ce acele opinii sunt exprimate.
Istoria Bisericii ne oferă suficiente exemple despre membri ai Bisericii care au fost tratați cu ură și bigotism. Într-un mod ironic, cât de trist ar fi ca noi să ne comportăm cu alții așa cum alții s-au purtat cu noi. Salvatorul ne-a învățat: „Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel”.29 Pentru ca noi să cerem respect, trebuie să fim respectuoși. De asemenea, convertirea noastră sinceră aduce „umilință și smerenia inimii”, ceea ce invită „Duhul Sfânt” și ne umple de „iubire perfectă”30, o „dragoste neprefăcută”31 pentru alții.
Păstorul nostru cel Bun nu se schimbă și, în ceea ce privește păcatul și păcătoșii, simte la fel astăzi ca și atunci când El a mers pe acest pământ. El nu ne evită deoarece păcătuim, chiar dacă El, uneori, probabil se gândește: „Dar și ce oaie!”. El ne iubește atât de mult încât ne-a oferit o cale ca noi să ne pocăim și să devenim curați pentru a ne putea întoarce la El și la Tatăl nostru Ceresc.32 Făcând acest lucru, Isus Hristos a stabilit un exemplu pe care noi să-l urmăm, să arătăm respect tuturor și să nu urâm pe nimeni.
În calitate de ucenici ai Săi, haideți să emulăm dragostea Sa și să ne iubim unii pe alții atât de deschis și atât de mult, încât nimeni să nu se simtă abandonat, singur sau lipsit de speranță. Depun mărturie că Isus Hristos este Păstorul nostru cel Bun, care ne iubește și are grijă de noi. El ne cunoaște și și-a dat viața pentru oile Sale.33 De asemenea, El trăiește pentru noi și dorește ca noi să-L cunoaștem și să ne exercităm credința în El. Îl iubesc și Îl ador și sunt profund recunoscător pentru El, în numele lui Isus Hristos, amin.