Calitatea de a fi surori: o, câtă nevoie avem una de cealaltă!
Trebuie să încetăm să ne concentrăm asupra diferenţelor noastre şi trebuie să ne uităm la ceea ce avem în comun.
În acea prezentare video, am văzut opt ţări şi am auzit nouă limbi diferite. Imaginaţi-vă câte alte multe limbi au fost adăugate pentru acea ultimă strofă. Este palpitant să ştim că, în calitate de surori din lumea întreagă, am putut să ne ridicăm glasurile şi să depunem mărturie despre adevărul etern că suntem fiice ale unui Tată Ceresc iubitor.
Ce privilegiu minunat este să fiu aici cu această ocazie istorică şi să mă adresez tuturor femeilor şi fetelor în vârstă de cel puţin opt ani, din cadrul Bisericii! Faptul că suntem unite în această seară duce la o tărie extraordinară. Văzându-ne pe noi toate adunate în Centrul de conferinţe şi contemplând la celelalte mii de femei care vizionează această transmisiune în locaţii din întreaga lume, ştiu cu siguranţă că puterea combinată a mărturiilor şi credinţei noastre în Isus Hristos fac ca această adunare să fie una dintre cele mai puternice şi pline de credinţă adunări ale femeilor din istoria Bisericii şi, poate, chiar din cea a întregii lumi.
În această seară, ne bucurăm în multele şi diferitele roluri pe care le avem ca femei în Biserică. Deşi, în multe privinţe suntem diferite şi unice, recunoaştem, de asemenea, că suntem toate fiice ale aceluiaşi Tată Ceresc, ceea ce ne face surori. Suntem unite în clădirea împărăţiei lui Dumnezeu şi în legămintele pe care le-am făcut, indiferent de circumstanţele în care ne aflăm. Această adunare comună este, fără îndoială, cea mai glorioasă adunare a surorilor de pe faţa pământului!1
A fi surori implică o legătură neîntreruptă între noi. Surorile au grijă una de cealaltă, sunt atente una cu cealaltă, se alină una pe cealaltă şi sunt alături una de cealaltă la bine şi la rău. Domnul a spus: „Eu vă spun vouă, fiţi [una]; şi dacă nu sunteţi [una], nu sunteţi ai Mei”2.
Duşmanul doreşte să ne criticăm şi să ne judecăm una pe cealaltă. El doreşte să ne concentrăm asupra diferenţelor dintre noi şi să ne comparăm una cu cealaltă. Poate că dumneavoastră vă place să faceţi sport timp de o oră pe zi, deoarece acest lucru vă face să vă simţiţi bine, iar pentru mine faptul de a urca pe scări în loc să urc cu liftul poate reprezenta un eveniment sportiv foarte important. Cu toate acestea, putem fi prietene în continuare, nu-i aşa?
Noi, femeile, putem fi foarte critice cu noi însene. Când ne comparăm una cu cealaltă, întotdeauna ne simţim nepotrivite sau jignite de celelalte. Odată, sora Patricia T. Holland a spus: „Ideea este că, pur şi simplu, nu ne putem numi creştine şi, în acelaşi timp, să continuăm să ne judecăm una pe cealaltă – sau pe noi însene – cu atâta asprime”3. Ea a continuat şi a spus că, pentru nimic în lume, nu trebuie să ne pierdem compasiunea şi calitatea de surori. Trebuie doar să ne relaxăm şi să ne bucurăm de calităţile noastre divine diferite. Trebuie să înţelegem că toate ne dorim să slujim în împărăţie folosindu-ne talentele şi darurile unice în felul nostru propriu. Atunci ne putem bucura de calitatea noastră de surori şi de asocierile noastre şi începem să slujim.
Concluzia este că într-adevăr avem nevoie una de cealaltă. Femeile caută, în mod firesc, prietenie, sprijin şi întovărăşire. Avem atât de multe de învăţat una de la cealaltă şi, adesea, permitem barierelor pe care ni le punem singure să ne împiedice să ne bucurăm de relaţiile care s-ar putea număra printre binecuvântările minunate din viaţa noastră. De exemplu, noi, femeile care suntem puţin mai în vârstă, avem nevoie de ceea ce aveţi de oferit voi, fetele de la Societatea Primară. Putem învăţa multe de la voi despre slujirea şi dragostea asemănătoare celor ale lui Hristos.
Recent, am auzit o povestire despre o fetiţă pe nume Sarah, a cărei mamă a avut ocazia de a ajuta o altă femeie din episcopia ei, pe nume Brenda, care suferea de scleroză multiplă. Sarei îi plăcea să meargă împreună cu mama ei pentru a o ajuta pe Brenda. Ea punea cremă pe mâinile Brendei şi-i masa degetele şi braţele, deoarece ea avea, adesea, dureri. Apoi, Sarah a învăţat să-i întindă cu grijă braţele Brendei deasupra capului pentru a-i pune muşchii în mişcare. Sarah îi pieptăna părul Brendei şi vorbea cu ea în timp ce mama ei se îngrijea de celelalte nevoi ale ei. Sarah a învăţat importanţa şi bucuria faptului de a sluji altuia şi a ajuns să înţeleagă faptul că până şi un copil poate avea o influenţă pozitivă în viaţa altcuiva.
Îmi place exemplul care ne este dat în primul capitol din Luca, unde ne este descrisă relaţia preţioasă dintre Maria, mama lui Isus, şi verişoara ei, Elisaveta. Maria era tânără când a fost informată despre misiunea ei remarcabilă de a fi mama Fiului lui Dumnezeu. Iniţial, părea o responsabilitate destul de grea pentru a o putea îndura singură. Domnul Însuşi a fost Cel care i-a oferit Mariei pe cineva care s-o ajute în această privinţă. Prin intermediul mesajului îngerului Gabriel, Mariei i s-a spus numele unei femei de încredere şi înţelegătoare către care ea se putea îndrepta pentru ajutor – verişoara ei, Elisaveta.
Această tânără fecioară şi verişoara ei, care era „[înaintată] în vârstă”4, au avut un lucru comun în ceea ce priveşte sarcinile lor, iar eu nu pot decât să-mi imaginez cât de importante au fost pentru amândouă cele trei luni petrecute împreună, timp în care au putut să vorbească, să se încurajeze şi să se susţină una pe cealaltă în chemările lor unice. Ce exemplu minunat de femei de vârste diferite care au grijă una de cealaltă!
Acelea dintre noi care sunt puţin mai mature pot avea o influenţă extraordinară asupra generaţiilor mai tinere. Când mama mea era doar o fetiţă, niciunul dintre părinţii ei nu erau activi în Biserică. Chiar şi la frageda vârstă de cinci ani, ea se ducea singură pe jos la Biserică şi participa la adunările ei – la adunarea Societăţii Primare, la cea a Şcolii de duminica şi la cea de împărtăşanie – toate la ore diferite ale zilei.
Recent, am întrebat-o pe mama de ce a făcut acest lucru în fiecare săptămână, când nu avea parte deloc acasă de sprijin sau de încurajare. Răspunsul ei a fost: „Am avut învăţătoare la Societatea Primară care m-au iubit”. Acestor învăţătoare le-a păsat de ea şi au învăţat-o Evanghelia. Ele au învăţat-o că are un Tată în Cer care o iubeşte şi era un lucru important pentru ele să se asigure că ea venea în fiecare săptămână. Mama mi-a spus: „Aceea a fost una dintre cele mai importante influenţe de care am avut parte în copilăria mea”. Sper ca, într-o bună zi, să le pot mulţumi acelor surori minunate! Nu există o barieră de vârstă când vine vorba de slujire asemănătoare cu cea a lui Hristos.
În urmă cu doar câteva săptămâni, m-am întâlnit, în California, cu o preşedintă a Tinerelor Fete care mi-a spus că mama ei, în vârstă de 81 de ani fusese recent chemată să slujească în calitate de îndrumătoare la clasa Trandafir a Tinerelor Fete. Am fost atât surprinsă, încât i-am telefonat mamei ei. Când episcopul surorii Val Baker a rugat-o să aibă un interviu cu el, ea se aştepta să fie chemată să slujească în calitate de bibliotecară sau de istoric al episcopiei. Când el i-a cerut să slujească în calitate de îndrumătoare la clasa Trandafir a Tinerelor Fete, reacţia ei a fost: „Sunteţi sigur?”.
Episcopul ei a răspuns cu multă seriozitate: „Soră Baker, nu este o greşeală; această chemare vine de la Domnul”.
Ea a spus că nu a avut un alt răspuns decât: „Desigur”.
Admir inspiraţia pe care a avut-o acest episcop, aceea că acele patru fete din clasa Trandafir din episcopia lui aveau multe de învăţat din înţelepciunea, experienţa şi exemplul de-o viaţă ale acestei surori mature. Şi la cine credeţi că apelează sora Baker când are nevoie să-şi actualizeze pagina de Facebook?
Mă gândesc la ajutorul important pe care surorile din cadrul Societăţii de Alinare îl pot oferi primindu-le cu drag pe tinerele surori care, nu cu mult timp în urmă, au făcut parte din Tinerele Fete. Adesea, tinerele noastre surori simt că nu-şi găsesc locul printre cele de la Societatea de Alinare sau că nu au nimic în comun cu ele. Înainte să împlinească 18 ani, ele au nevoie de conducătoarele Tinerelor Fete şi de mamele lor care să depună mărturie cu bucurie despre marile binecuvântări ale Societăţii de Alinare. Ele trebuie să fie entuziasmate de faptul că devin membre ale unei organizaţii atât de glorioase. Când tinerele fete încep să frecventeze Societatea de Alinare, ele au nevoie în mod deosebit de o prietenă alături de care să stea, de o mână pe umăr şi de ocazia de a preda şi de a sluji. Fie ca noi toate să ne întindem braţele pentru a ne ajuta una pe cealaltă în timpul tranziţiilor şi al momentelor importante din viaţa noastră!
Vă mulţumesc dumneavoastră, femei din cadrul Bisericii, care vă oferiţi ajutorul, indiferent de diferenţele de vârstă sau de cultură, pentru a-i binecuvânta pe alţii şi a le sluji lor. Tinerele Fete le slujesc copiilor de la Societatea Primară şi celor în vârstă. Surorile necăsătorite de toate vârstele petrec ore nesfârşite îngrijindu-se de nevoile celor din jurul lor. Recunoaştem miile de tinere fete care oferă 18 luni din viaţa lor pentru a împărtăşi lumii Evanghelia. Toate aceste lucruri sunt dovezi că, aşa cum se afirmă în imnul nostru drag: „Purtăm în noi a îngerilor solie”5.
Dacă există bariere, acestea sunt pentru că noi însene le-am creat. Trebuie să încetăm să ne concentrăm asupra diferenţelor noastre şi trebuie să ne uităm la ceea ce avem în comun; atunci vom putea începe să ne înţelegem potenţialul suprem şi să facem cel mai mare bine în timpul acestei vieţi pe pământ. Sora Marjorie P. Hinckley a spus odată: „O, câtă nevoie avem una de cealaltă! Acelea dintre noi care suntem în vârstă avem nevoie de voi, cele care sunteţi tinere. Şi sperăm că voi, cele care sunteţi tinere, aveţi nevoie de noi, cele care suntem în vârstă. S-a constatat din punct de vedere sociologic că femeile au nevoie de femei. Simţim nevoia ca între noi să existe o prietenie sinceră şi loială”6. Sora Hinckley avea dreptate; o, câtă nevoie avem una de cealaltă!
Dragi surori, nu există în lume un alt grup de femei care să aibă acces la binecuvântări mai mari decât avem noi, femeile sfinte din zilele din urmă. Noi suntem membre ale Bisericii Domnului şi, indiferent de circumstanţele noastre personale, cu toate ne putem bucura de binecuvântările depline ale puterii preoţiei ţinând legămintele pe care le-am făcut la botez şi în templu. Avem profeţi în viaţă care ne conduc şi ne învaţă şi ne bucurăm de măreţul dar al Duhului Sfânt, care ne alină şi ne îndrumă în viaţă. Suntem binecuvântate să conlucrăm cu fraţi neprihăniţi în vederea întăririi căminelor şi familiilor. Avem acces la tăria şi puterea rânduielilor din templu şi la mult mai mult decât atât.
Pe lângă faptul că ne bucurăm de toate aceste binecuvântări minunate, ne avem una pe cealaltă – surori în Evanghelia lui Isus Hristos. Suntem binecuvântate cu capacitatea de a fi tandre şi caritabile, ceea ce ne permite să oferim dragoste şi slujire asemănătoare cu cele ale lui Hristos celor din jurul nostru. Când ne uităm dincolo de diferenţele dintre noi cu privire la vârstă, cultură şi circumstanţe pentru a avea grijă una de cealaltă şi pentru a ne sluji reciproc, vom fi pline de dragostea pură a lui Hristos şi de inspiraţia care ne ajută să ştim când şi cui să-i slujim.
Vă adresez invitaţia care a mai fost făcută o dată înainte, de către o preşedintă generală a Societăţii de Alinare care a spus: „Vă invit nu doar să vă iubiţi mai mult una pe cealaltă, ci şi să vă iubiţi mai bine”7. Mă rog ca noi să înţelegem cât de mult avem nevoie una de cealaltă şi să ne iubim mai bine una pe cealaltă, în numele lui Isus Hristos, amin.