Dragostea – esenţa Evangheliei
Nu-L putem iubi cu adevărat pe Dumnezeu dacă nu-i iubim pe semenii noştri călători prin viaţa muritoare.
Preaiubiţii mei fraţi şi preaiubitele mele surori, când Salvatorul nostru a slujit printre oameni, a fost întrebat de un învăţător al legii: „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?”.
Matei consemnează că Isus a răspuns:
„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.
Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă.
Iar a doua, asemenea ei, este: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi»”1.
Marcu încheie relatarea cu următoarea afirmaţie a Salvatorului: „Nu este altă poruncă mai mare decât acestea”2.
Nu-L putem iubi cu adevărat pe Dumnezeu dacă nu-i iubim pe semenii noştri călători prin viaţa muritoare. De asemenea, nu-i putem iubi cu adevărat pe semenii noştri dacă nu-L iubim pe Dumnezeu, Tatăl nostru al tuturor. Apostolul Ioan ne spune: „Şi aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său”3. Noi, toţi, suntem copii de spirit ai Tatălui nostru Ceresc şi, prin urmare, suntem fraţi şi surori. Pe măsură ce ţinem minte acest adevăr, faptul de a-i iubi pe toţi copiii lui Dumnezeu va deveni mai uşor.
De fapt, dragostea este chiar esenţa Evangheliei, iar Isus Hristos este Exemplul nostru. Viaţa Lui a fost o moştenire a dragostei. El i-a vindecat pe cei bolnavi; El i-a înălţat pe cei călcaţi în picioare; El i-a salvat pe cei păcătoşi. În final, gloata mânioasă I-a luat viaţa. Încă răsună, de pe Dealul Căpăţâna, cuvintele: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac”4 – exemplul suprem în viaţa muritoare de compasiune şi dragoste.
Sunt multe calităţi care sunt manifestări ale dragostei, precum bunătatea, răbdarea, altruismul, înţelegerea şi iertarea. În toate asocierile noastre, aceste calităţi şi altele asemănătoare lor îi vor ajuta pe alţii să vadă dragostea din inima noastră.
De obicei, ne arătăm dragostea prin interacţiunile noastre zilnice unul cu altul. De importanţă majoră va fi abilitatea noastră de a sesiza nevoia cuiva şi, apoi, de a reacţiona. Am preţuit mereu sentimentul exprimat prin intermediul următoarei poezii scurte:
Am stat noaptea şi-am plâns,
Căci, de orb, n-am ajuns
Să observ nevoia cuiva;
Niciodată, în schimb,
Vreun regret n-am simţit
De-am fost bun cu altcineva.5
De curând, am fost informat despre un exemplu impresionant de bunătate plină de iubire – unul cu rezultate neaşteptate. Se întâmpla în anul 1933 când, din cauza Marii crize economice, era foarte greu să-ţi găseşti un loc de muncă. Locul era undeva în partea estică a Statelor Unite. Arlene Biesecker tocmai absolvise liceul. După ce a căutat îndelung un loc de muncă, a reuşit în cele din urmă să obţină unul – croitoreasă la o fabrică de textile. Angajaţii erau plătiţi zilnic doar pentru numărul de piese de îmbrăcăminte finite şi cusute corect. Cu cât produceau mai mult, cu atât câştigau mai mult.
Într-o zi, la scurt timp după ce a început lucrul, Arlene a avut de-a face cu o situaţie care a făcut-o să se simtă confuză şi frustrată. Stătea în dreptul maşinii ei de cusut încercând să descoasă o piesă pe care o cususe greşit. Părea că nu era nimeni care s-o poată ajuta, căci toate celelalte croitorese se grăbeau să termine cât de multe piese puteau. Arlene se simţea neajutorată şi descurajată. A început să plângă în linişte.
Vizavi de Arlene, stătea Bernice Rock. Ea era mai în vârstă şi mai experimentată în croitorie. Observând necazul Arlenei, Bernice şi-a lăsat lucrul şi s-a dus la Arlene îndrumând-o şi ajutând-o cu bunătate. A rămas acolo până când Arlene a dobândit încredere şi a putut să termine cu succes acea piesă de îmbrăcăminte. Apoi, Bernice a revenit la maşina ei de cusut ratând ocazia de a termina numărul de piese pe care le-ar fi putut face, pentru că se oprise să ajute pe altcineva.
Datorită acestui gest de bunătate plină de iubire, Bernice şi Arlene au devenit prietene pe viaţă. La un moment dat, fiecare s-a căsătorit şi a avut copii. Cândva în anii 1950, Bernice, care era membră a Bisericii, le-a oferit lui Arlene şi membrilor familiei ei un exemplar al Cărţii lui Mormon. În anul 1960, Arlene, soţul ei şi copiii lor au fost botezaţi pentru a deveni membri ai Bisericii. Ulterior, au fost pecetluiţi într-un templu sfânt al lui Dumnezeu.
Datorită compasiunii arătate de Bernice atunci când şi-a lăsat lucrul deoparte pentru a ajuta pe cineva pe care nu cunoştea dar care se afla la necaz şi avea nevoie de ajutor, nenumărate persoane, atât vii, cât şi decedate, se bucură acum de rânduielile Evangheliei necesare salvării.
În fiecare zi a vieţii noastre, avem ocazii de a da dovadă de dragoste şi bunătate faţă de cei din jurul nostru. Preşedintele Spencer W. Kimball a spus: „Trebuie să ne aducem aminte că acei muritori pe care îi întâlnim în parcări, în birouri, în lifturi şi oriunde altundeva sunt acea parte a omenirii pe care Dumnezeu ne-a dat-o pentru a o iubi şi a o sluji. Nu ne-ar fi de mare folos să vorbim despre relaţia generală de fraţi şi surori dintre oameni dacă nu-i putem considera pe cei care sunt pretutindeni în jurul nostru ca fiind fraţii şi surorile noastre”6.
Adesea, ocaziile pe care le avem de a ne arăta dragostea vin pe neaşteptate. Un exemplu de o astfel de ocazie a fost publicat într-un articol de ziar din luna octombrie a anului 1981. Am fost atât de impresionat de dragostea şi compasiunea relatate acolo, încât am decupat articolul şi îl păstrez în dosarele mele de peste 30 de ani.
Articolul indica faptul că o cursă aeriană directă efectuată de compania Alaska Airlines, de la Anchorage, Alaska, până la Seattle, Washington – un zbor cu 150 de pasageri – fusese redirecţionată către un oraş izolat din Alaska pentru a transporta un copil grav rănit. Băieţelul, în vârstă de doi ani, îşi tăiase grav o arteră din braţ căzând pe un ciob în timp ce se juca lângă propria-i casă. Oraşul se afla la 725 de kilometri sud de Anchorage şi, în mod sigur, nu se afla pe direcţia de zbor. Cu toate acestea, doctorii aflaţi la faţa locului solicitaseră insistent ajutor şi, astfel, avionul a fost redirecţionat pentru a-l lua pe copil şi a-l duce la Seattle pentru a putea fi îngrijit la spital.
Când avionul a aterizat lângă oraşul izolat, doctorii l-au informat pe pilot că băieţelul sângera atât de tare, încât nu ar fi putut supravieţui zborului până la Seattle. S-a luat hotărârea de a se zbura încă 320 de kilometri departe de ruta iniţială, la Juneau, Alaska, la cel mai apropiat oraş care avea un spital.
După ce l-a transportat pe băiat la Juneau, avionul s-a îndreptat către Seattle, având multe ore întârziere. Niciunul dintre pasageri nu s-a plâns, chiar dacă cei mai mulţi dintre ei aveau să nu mai ajungă la întâlnirile programate sau să-şi piardă zborurile de legătură. De fapt, în timp ce minutele şi orele se scurgeau, ei au strâns o sumă considerabilă pentru a o dona băiatului şi familiei lui.
Când avionul se pregătea să aterizeze la Seattle, pasagerii au ovaţionat când pilotul a anunţat că primise veşti prin radio că băieţelul avea să fie bine.7
În minte îmi vin cuvintele scripturii: „Caritatea este dragostea pură a lui Hristos… şi acela care este găsit că o are în ziua din urmă bine va fi de el”8.
Dragi fraţi şi surori, unele dintre ocaziile noastre cele mai mari de a da dovadă de dragoste vor fi între pereţii propriilor noastre cămine. Dragostea ar trebui să fie cel mai important aspect al vieţii de familie şi, totuşi, uneori nu este. Poate că există prea multă nerăbdare, prea multă ceartă, prea multe dispute, prea multe lacrimi. Preşedintele Gordon B. Hinckley a întrebat cu tristeţe: „De ce se întâmplă că [cei] pe care îi iubim [cel mai mult] devin atât de des ţinta cuvintelor noastre dure? De ce se întâmplă că [noi] vorbim uneori cu intenţia de a răni grav?”9. Răspunsurile la aceste întrebări pot fi diferite pentru fiecare dintre noi, însă adevărul este că motivele nu contează. Dacă noi vrem să ţinem porunca de a ne iubi unul pe altul, atunci trebuie să ne tratăm unul pe altul cu bunătate şi respect.
Desigur, sunt momente când disciplina trebuie socotită ca o măsură justă. Totuşi, să ne aducem aminte de sfatul din Doctrină şi legăminte – şi anume că, atunci când este necesar să mustrăm pe cineva, după aceea trebuie să-i arătăm o dragoste sporită.10
Sper că noi ne vom strădui mereu să fim respectuoşi şi sensibili faţă de gândurile, sentimentele şi circumstanţele celor din jurul nostru. Să nu înjosim sau să discredităm. Ci să dăm dovadă de compasiune şi să încurajăm. Trebuie să fim atenţi să nu distrugem încrederea în sine a unui om prin cuvinte sau fapte neglijente.
Iertarea trebuie să meargă mână în mână cu dragostea. În cadrul familiilor noastre, precum şi în ceea ce-i priveşte pe prietenii noştri, pot exista sentimente rănite şi neînţelegeri. Repet, nu contează cât de mică a fost neînţelegerea. Nu trebuie lăsată să roadă, să coacă şi, în cele din urmă, să distrugă. Învinovăţirea ţine rănile deschise. Doar iertarea vindecă.
O doamnă dragă, care între timp a murit, a discutat la un moment dat cu mine şi mi-a vorbit pe neaşteptate despre unele dintre regretele ei. A vorbit despre un incident care avusese loc cu mulţi ani înainte, în care a fost implicat un fermier vecin, care îi fusese odată bun prieten, dar cu care ea şi soţul ei s-au certat de multe ori. Într-o zi, fermierul a întrebat-o dacă putea să treacă pe proprietatea ei pentru a putea ajunge mai repede pe proprietatea lui. În acest moment, ea s-a oprit din povestire şi, cu un glas tremurând, a spus: „Frate Monson, nu i-am permis să ne traverseze proprietatea, nici atunci şi nici cu vreo altă ocazie, cerându-i să ocolească, pe jos, pentru a ajunge pe proprietatea lui. Am greşit şi regret. El a murit, însă cât mi-aş dori să-i pot spune: «Îmi pare rău»… Cât de mult îmi doresc să fi putut avea o a doua şansă de a fi amabilă”.
În timp ce o ascultam, mi-am amintit de afirmaţia foarte tristă a lui John Greenleaf Whittier: „Dintre cele mai triste cuvinte rostite de limbă sau scrise cu peniţa, cele mai triste sunt acestea: «Ar fi putut să fie!»”11. Dragi fraţi şi surori, când îi tratăm pe alţii cu dragoste şi amabilitate, evităm astfel de regrete.
Dragostea este exprimată în multe moduri recognoscibile: printr-un zâmbet, printr-un salut cu mâna, printr-un comentariu amabil, printr-un compliment. Alte exprimări pot fi mai subtile, cum ar fi interesul faţă de activităţile altcuiva, predarea cu bunătate şi răbdare a unui principiu, vizitarea cuiva care este bolnav sau imobilizat la pat. Aceste cuvinte şi fapte, precum şi multe altele, pot transmite dragoste.
Dale Carnegie, un bine cunoscut scriitor şi lector american, a crezut că fiecare om are în sine „puterea de a creşte cantitatea de fericire a lumii… rostind câteva cuvinte de apreciere sinceră cuiva care este singur şi descurajat”. El a spus: „Poate că vei uita mâine cuvintele amabile pe care le spui astăzi, dar destinatarul le-ar putea preţui pentru tot restul vieţii”12.
Fie ca noi să începem acum, chiar astăzi, să dăm dovadă de dragoste faţă de toţi copiii lui Dumnezeu, indiferent dacă ei sunt membrii familiei noastre, prietenii noştri, doar cunoştinţe sau necunoscuţi. Când ne trezim în fiecare dimineaţă, să luăm hotărârea de a răspunde cu dragoste şi bunătate oricărui lucru care s-ar întâmpla.
Fraţii mei şi surorile mele, dragostea lui Dumnezeu pentru noi este peste puterea noastră de a înţelege. Datorită acestei dragoste, El L-a trimis pe Fiul Său, care ne iubeşte atât de mult încât Şi-a dat viaţa pentru noi, astfel încât să putem avea viaţă eternă. Pe măsură ce înţelegem acest dar incomparabil, inima noastră va fi plină de dragoste faţă de Tatăl nostru Etern, faţă de Salvatorul nostru şi faţă de întreaga omenire. Mă rog cu ardoare ca aşa să se întâmple, în numele sacru al lui Isus Hristos, amin.