Vechiul album de familie – puterea povestirilor de familie
Autoarea locuieşte în New York, S.U.A.
Moştenirea strămoşilor mei trăieşte prin mine influenţându-mi viaţa, în bine, în mod continuu.
Într-o dimineaţă de vară, înainte de al Doilea Război Mondial, străbunicul meu s-a trezit, aşa cum făcea mereu, înainte de răsărit. S-a dus afară, în faţa casei lui, de pe un deal cu vedere spre o vale verde şi spre satul său din România şi s-a aşezat pe iarba acoperită de roua dimineţii, absorbit în totalitate de gândurile sale – aceleaşi gânduri care erau în mintea sa de ceva timp. Fiind un om educat, cu o inimă mare şi mereu dornic să înveţe, el a fost iubit şi respectat de către toţi cei din sat.
Satul său, situat pe valea străvechiului râu Olt, era modelul desăvârșit al imaginii veșnice a satului românesc, în care arhaismul se combină cu peisajul de basm, cu o comoară de obiceiuri pitorești și cu o responsabilitate firească de a avea grijă de obiectele și tradițiile moștenite de la cei dinainte și de a le transmite mai departe generației următoare. După ce soarele a răsărit, el a intrat în casă și i-a spus soției sale că ar fi curios să vadă cum ar fi înmormântarea sa și că dorea să facă o repetiție generală a înmormântării sale. A stabilit o dată, a cumpărat sicriul, a plătit preotul şi bocitoare profesioniste şi a achiziţionat toate celelalte lucruri necesare pentru o înmormântare greco-ortodoxă tradiţională. Ziua repetiţiei generale cu costume pentru înmormântare sosise. Mesele erau aşezate în mijlocul satului pentru parastas, toţi membrii familiei erau îmbrăcaţi în negru, preotul a venit, străbunicul meu s-a aşezat în scriu aranjându-şi perna pentru a putea vedea bine, iar slujba de înmormântare a început. După ce slujba s-a încheiat, tot satul a fost invitat la parastas, unde străbunicul meu şi-a împlinit visul de a dansa la propria înmormântare. A trăit încă 20 de ani verificând adesea dacă mai încăpea în sicriu.
Nu doar nume şi date
Nu l-am cunoscut niciodată pe străbunicul meu, dar povestirea despre el a fost mereu preferata mea fiindu-mi împărtăşită de bunicii mei. În fiecare zi, ei ne spuneau mie şi fraţilor mei povestiri despre strămoşii noştri: de unde veneau, cum erau, despre valorile, visurile şi speranţele lor. În fiecare duminică, după masa de prânz, bunicii mei scoteau albumul cu poze al familiei. Cu fiecare pagină întoarsă, povestirile prindeau viaţă, trecut şi prezent, în timp ce inimile ne erau întreţesute într-o tapiserie a dragostei care sfida trecerea timpului. Acestea nu erau doar nişte fotografii vechi cu nume şi date mâzgălite pe verso. În spatele fiecărui chip, era un tată sau o mamă, un fiu sau o fiică, un frate sau o soră. Pentru noi ei erau oameni reali cu speranţe şi visuri, greutăţi şi dezamăgiri, succese şi eşecuri. Deşi nu mai sunt prezenţi fizic, povestirile despre ei continuă să trăiască, moştenirea lor continuă să strălucească, iar feţele lor continuă să zâmbească dintr-un album vechi cu poze ale familiei care astăzi uneşte, prin dragoste, inimile a şase generaţii.
Tărie în vremurile de încercare
Până am împlinit vârsta de 19 ani, părinţii şi cei mai mulţi dintre membrii familiei mele restrânse muriseră şi multe dintre bunurile pe care le moştenisem au fost pierdute sau furate. Şi, totuşi, există un lucru pe care timpul, calamităţile naturale şi nici măcar moartea nu-l vor putea distruge vreodată: puntea care leagă trecutul, prezentul şi viitorul clădită de fiecare dintre membrii familiei mele. Datorită sârguinţei lor, firul care uneşte inimile noastre s-a dovedit a fi mai puternic decât orice încercare de pe pământ şi mi-a dat tăria să biruiesc circumstanţele grele.
Când părinţii şi bunicii mei au murit, am simţit o durere atât de mare, încât m-am întrebat dacă voi avea destulă putere să merg înainte. Dar am simţit influenţa lor de dincolo de văl, iar acest lucru m-a ajutat să dobândesc o mărturie puternică despre viaţa de dincolo de moarte şi, mai târziu, despre rânduielile din templu. Nu îmi amintesc cum arăta mama mea şi nici nu i-am întâlnit niciodată pe străbunicii mei dar, de fiecare dată când deschid vechiul album de familie mă văd pe mine în ochii lor. Sunt cine sunt datorită tuturor celor care au fost înaintea mea. Experienţele şi înţelepciunea lor m-au ajutat să îmi formez caracterul şi m-au îndrumat pe calea mea.
Mă gândesc des la membrii familiei mele care se află de partea cealaltă a vălului şi la sacrificiile pe care le-au făcut pentru mine, pentru ca eu să am o viaţă mai bună. Mă gândesc la rânduielile din templu care ne permit să fim din nou împreună o familie, într-o bună zi. Mă gândesc la ispăşirea lui Hristos care a făcut posibile toate acestea. El a plătit preţul pentru ca noi să putem trăi. Pentru aceasta, noi Îl iubim şi Îl preaslăvim cu recunoştinţă astăzi şi întotdeauna.