Rebecca Swain Williams: Neclintită şi nemişcată
În ciuda atitudinii ostile a familiei ei faţă de Biserică, această convertită din primii ani de existenţă a Bisericii a rămas credincioasă şi devotată lucrării.
În luna iunie a anului 1834, o tânără mamă care era în pericol de a fi dezmoştenită de către tatăl ei a scris o scrisoare îndrăzneaţă şi emoţionantă împărtăşindu-şi convingerea despre restaurare. Deşi ea trebuie să fi ştiut că era puţin probabil să-i poată schimba părerea tatălui ei, Rebecca Swain Williams a rămas totuşi fermă, în ciuda consecinţelor ameninţătoare. Ea i-a declarat tatălui ei, Isaac, că Biserica şi Cartea lui Mormon sunt adevărate, exact cum a descris profetul Joseph Smith şi că ea îi auzise pe cei trei martori „declarând în adunare publică faptul că ei au văzut un înger sfânt care a coborât din cer şi a adus plăcile şi le-a pus în faţa ochilor lor”1.
Mărturia Rebeccăi este impresionantă nu doar pentru puterea pe care o demonstrează, ci şi datorită mărturiei ei de nezdruncinat şi voinţei ei de nebiruit. În ciuda faptului că tatăl ei a respins-o şi că soţul ei, Frederick G. Williams, a devenit, o perioadă, neloial faţă de Biserică, Rebecca n-a permis niciodată să se clatine credinţa ei. Neobosită şi fermă, Rebecca este astăzi un exemplu al modului în care putem să rămânem fermi şi neclintiţi în faţa celor mai mari probleme ale vieţii, chiar atunci când cei care ne sunt cei mai apropriaţi s-ar putea să ne respingă sau să ne dispreţuiască.
Convertirea la Biserică
Născută în Pennsylvania, SUA, în anul 1798, Rebecca Swain a fost cel mai mic dintre cei 10 copii2. Când avea aproximativ nouă ani, familia ei s-a mutat la Niagara, aproape de frontiera dintre Statele Unite–Canada. Ei erau atât de aproape de Fortăreaţa Niagara încât puteau auzi armele de foc atunci când fortăreaţa a fost atacată în cursul războiului din 1812. Chiar de când era tânără, Rebecca a arătat că este curajoasă. Odată, în timp ce mergea singură prin pădure, ea s-a întâlnit faţă în faţă cu un urs. Având o umbrelă în mână, ea a deschis-o şi a închis-o de câteva ori în faţa ursului şi acesta a fugit3.
Când Rebecca avea 17 ani, ea a traversat lacul Ontario pentru a-şi vizita sora în Detroit. În timpul voiajului, ea l-a întâlnit pe comandantul vaporului, înalt şi cu ochi negri, Frederick Granger Williams. Întâlnirile lor frecvente au transformat repede afecţiunea în dragoste şi cei doi s-au căsătorit la sfârşitul anului 1815. Soţii Williams s-au mutat în Rezerva vestică din statul Ohio, SUA, înainte de a se stabili definitiv în Kirtland, în jurul anului 1828. Soţul ei a practicat medicina şi a devenit bine cunoscut pentru calităţile sale, iar Rebecca a învăţat să-l ajute în munca sa. Ei au avut patru copii.
În toamna anului 1830, primii misionari mormoni au ajuns în Kirtland. Rebecca i-a ascultat cu interes şi a participat la toate adunările misionarilor; ea i-a luat cu ea chiar şi pe copii. Frederick participa atât de des pe cât îi permitea munca sa în domeniul medicinii. Amândoi studiau, discutau şi învăţau împreună, dar Frederick era mai puţin sigur de angajamentului său. Între timp, Rebecca s-a convins de adevărul Evangheliei.
Un biograf al familiei a descris-o mai târziu pe Rebecca, asemănând-o cu Eva în Gradina Edenului: ea a fost „prima care a văzut necesitatea” de a accepta înfrăţirea deplină în legământul Evangheliei4. Ea a fost botezată în luna octombrie a anului 1830.
Frederick nu era încă sigur. Uneori, dorea să nu fie implicat în Biserică, dar până la urmă nu a putut face acest lucru deoarece s-a simţit atras de către acea nouă carte sfântă de scripturi: Cartea lui Mormon. Pe măsură ce Spiritul l-a influenţat, el a recunoscut adevărul Evangheliei şi a urmat exemplul Rebeccăi, acceptând să fie botezat.
Slujire dedicată
Deoarece Biserica a început repede să aibă un rol esenţial în viaţa lui Frederick şi a Rebeccăi, impactul asupra familiei lor a fost imediat. Frederick a fost rânduit ca vârstnic imediat după botez şi confirmare. Chiar a doua zi, el a acceptat cu entuziasm sarcina de a pleca timp de câteva săptămâni pentru a sluji în misiune cu Oliver Cowdery. Ei au anticipat că misiunea va dura trei săptămâni; în realitate ea a devenit o călătorie de 10 luni până în (statul) Missouri. Pentru Rebecca, absenţa sa lungă de acasă a fost prima dintre multele perioade de acest fel. Din cauza eforturilor misionare ale lui Frederick şi a chemării sale în Prima Preşedinţie, el era în mod frecvent departe de casă. Rebecca, la fel ca multe femei mormone din vechime, petrecea multe luni îngrijindu-şi căminul şi crescând copiii fără ajutorul soţului ei.
În ciuda muncii, Rebecca a continuat să fie credincioasă şi a slujit de bunăvoie. Atunci când profetul Joseph Smith şi familia lui s-au mutat în Kirtland, ei au locuit un timp în casa soţilor Williams. Rebecca a dovedit loialitate faţă de profet şi familia sa atunci când a avut grijă de ei în perioade de încercare. Odată, o gloată a venit şi a înconjurat casa, căutându-l pe Joseph. Rebeca l-a deghizat pe Joseph cu boneta şi pelerina ei. Joseph a putut părăsi casa şi a trecut în siguranţă prin mulţime.
În luna martie a anului 1832, Rebecca i-a dat profetului, din nou, un ajutor nepreţuit, atunci când gloata a năvălit în ferma lui John Johnson, din Hiram, Ohio, şi i-au luat prin asalt pe Joseph Smith şi Sidney Rigdon. După ce l-au bătut pe Sidney lăsându-l fără cunoştinţă şi au încercat să-i toarne lui Joseph otravă pe gât, gloata l-a uns cu smoală şi l-a acoperit cu pene pe profet. Când Emma Smith l-a văzut pe soţul ei, ea a crezut că smoala era sânge şi a leşinat5. Rebecca şi Frederick au petrecut acea noapte curăţind smoala de pe corpul sângerând şi chinuit al lui Joseph şi îngrijind copiii familiei Smith. Ajutorul lor a fost folositor, astfel încât Joseph a găsit a doua zi dimineaţă puterea de a predica.
Împărtăşirea Evangheliei cu convingere
Una dintre cele mai mari speranţe ale Rebeccăi a fost că familia ei, în special tatăl ei, va accepta Evanghelia restaurată şi va primi binecuvântările pline de bucurie ale credinţei. La fel ca şi Lehi, ea gustase din dragostea lui Dumnezeu şi dorea s-o împărtăşească cu cei mai apropiaţi (vezi 1 Nefi 8:12). Cu acest gând în minte, Rebecca a scris cu nerăbdare familiei sale despre convertirea şi mărturia ei şi despre bucuria mare pe care a simţit-o în calitate de membră a Bisericii.
Cu toate acestea, convertirea Rebeccăi l-a înfuriat pe tatăl ei. În răspunsul lui răspicat, el i-a cerut să părăsească Biserica. Dar Rebecca nu avea să se lase influenţată. Ea a răspuns, după cum descrie un istoric al familiei, că „era mai fermă ca niciodată în convingerea ei despre adevărul doctrinelor mormone” şi a inclus propria sa mărturie puternică6. Spre întristarea ei, această scrisoare nu a dus la rezultatele pe care le sperase ea. Tatăl ei a ameninţat că o va renega şi a jurat că va întrerupe orice comunicare cu ea, dacă nu părăseşte Biserica.
Totuşi, Rebecca nu a cedat şi şi-a continuat eforturile de împărtăşire a Evangheliei. În anul 1834, ea a scris o altă scrisoare – singura care mai există – tatălui ei, dezvăluindu-i profunzimea credinţei sale şi durerea pe care a simţit-o din cauză că el a refuzat să accepte orice informaţie despre mormoni.
Tată ei citise articolele din ziare care atacau Biserica, în special cu privire la Cartea lui Mormon şi la Mărturia celor trei martori şi a încercat să o convingă pe Rebecca să părăsească Biserica din cauza acestor relatări.
„Mă mâhneşte să aud că mintea ta este atât de tulburată cu privire la Cartea lui Mormon”, a scris ea. Citând scripturi din Cartea lui Mormon şi din noile revelaţii ale lui Joseph Smith, Rebecca a împărtăşit mărturia ei despre Cartea lui Mormon. De asemenea, ea a explicat că această carte a profeţit despre alegerea celor trei pentru a mărturisi despre ea. Ca o dovadă, ea l-a citat pe profetul din vechime, Eter, care a spus că „în gurile a trei martori” urma ca adevărul cărţii „[să fie întemeiat]” (Eter 5:4)7.
După aceea, Rebecca a descris modul în care ea i-a văzut personal pe cei trei martori – David Whitmer, Martin Harris şi Oliver Cowdery – şi i-a auzit mărturisind că au văzut un înger şi plăcile de aur. După ce a apărat mărturiile şi reputaţia lor, ea l-a îndemnat pe tatăl ei să investigheze mai departe această lucrare. „Pentru că”, scria ea tatălui ei, dacă „tu şi mama aţi cunoaşte amănuntele, aşa cum le cunoaştem noi, în legătură cu această lucrare, sunt convinsă că aţi crede în ea”8.
Repetând promisiunea lui Moroni de la sfârşitul Cărţii lui Mormon, Rebecca s-a rugat ca familia ei să Îl întrebe pe Dumnezeu dacă „El le va lumina minţile [lor] pe calea adevărului”. Şi după aceea, pentru a-i ajuta şi mai mult, ea a plănuit să trimită un misionar „capabil de a predica Evanghelia la fel ca Isus”9. În cele din urmă, tatăl ei a refuzat orice implicare.
Chiar şi scrisorile către fratele ei, John – faţă de care Rebecca era în mod deosebit apropiată – i-au fost returnate nedeschise. Pe versoul uneia dintre scrisorile returnate, John a scris: „Tata îmi interzice să citesc scrisorile tale sau să îţi scriu. La revedere şi Dumnezeu să te binecuvânteze întotdeauna. Fratele tău, John”10.
Totuşi, eforturile misionare ale Rebeccăi au avut succes cu sora ei mai mare, Sarah Swain Clark. Sarah s-a alăturat Bisericii în anul 1832, în Michigan. Fiicele lui Sarah, de asemenea, s-au alăturat Bisericii şi au fost credincioase toată viaţa lor.
Credincioasă până la sfârşit
Neţinând seama de durerea şi supărarea pe care i le-au cauzat alegerile tatălui ei, Rebecca totuşi a continuat să-l iubească. Ea a scris: „Inima mea deplânge relaţiile mele cu rudele mele de sânge… Mă rog Domnului să te aline în ultimele tale zile cu Spiritul Său Sfânt şi acestea să fie zilele tale cele mai bune… Sper ca mintea ta se va împăca cu această lucrare cu privire la această lucrare. Fii sigur că noi ne simţim fermi în această cauză ştiind că Domnul este la cârmă”11.
Rebecca a trebuit să se lupte nu numai cu necredinţa tatălui ei, ci şi cu problemele legate de angajamentul soţului ei faţă de credinţă. Între anii 1837 şi 1838, soţul ei, Frederick, pe atunci membru al Primei Preşedinţii, a fost în repetate rânduri în dezacord cu ceilalţi conducători ai Bisericii. El chiar a părăsit un timp Biserica şi a fost excomunicat. Totuşi, nu după mult timp, Frederick s-a pocăit, s-a întors în Biserică şi a murit ca membru înfrăţit deplin în Biserică. Noi nu avem o relatare despre sentimentele Rebeccăi din acel timp, dar ea nu a regretat loialitatea ei faţă de sfinţi şi a rămas fidelă.
Când zvonurile despre opoziţia lui Frederick au ajuns la tatăl Rebeccăi în New York, Isaac a sperat că Rebecca va renunţa şi ea la credinţă. Cu toate acestea, Rebecca i-a trimis o scrisoare care demonstra continua sa fidelitate. După citirea răspunsului ei, Isaac a clătinat încet din cap şi a spus: „Niciun cuvânt de pocăinţă”12.
Rebecca a rămas o apărătoare hotărâtă a lui Joseph Smith şi a Bisericii restaurate. Şi, în pofida sacrificiilor făcute pentru că pusese Biserica mai presus de tatăl ei, Rebecca a continuat să-l cinstească. Ea a apreciat ceea ce tatăl ei o învăţase şi şi-a exprimat dragostea şi recunoştinţa faţă de el. Ea şi-a încheiat scrisoarea din anul 1834 menţionând: „îmi voi aminti întotdeauna instruirea… pe care am primit-o de la iubitul meu tată”13.
În anul 1839, tatăl Rebeccăi a murit. Trei ani mai târziu, ea şi-a pierdut soţul. În pofida acestor greutăţi dureroase, Rebecca a îndurat cu credinţă şi curaj. Când sfinţii au parcurs acel drum lung şi anevoios spre vest, în Utah, ea a mers cu familia fiului său Ezra şi a condus propria-i echipă de boi care trăgeau căruţa. Mai târziu, ea s-a îngrijit de o fermă la Mill Creek. Când Tabernacolul Salt Lake a fost terminat şi sfinţilor li s-a cerut să doneze ceea ce puteau, ea a dat un set de linguri de argint pentru a fi folosite la fabricarea tăvilor pentru masa de împărtăşanie. Şi în final, în anul 1860, deşi era foarte firavă, când preşedintele Brigham Young a chemat familia ei pentru a se stabili în Cache Vallex, un loc îndepărtat din statul Utah, ea s-a mutat încă o dată cu dragă inimă – conducând din nou echipa ei de boi.
Rebecca a murit la 25 septembrie 1861, în Smithfield, Utah. Ea a rămas fidelă crezurilor ei, cunoaşterii adevărului şi experienţelor prin care trecuse. Ea a rămas „[neclintită] şi [nestrămutată] până la sfârşit (Mosia 5:15).
Ilustraţii de Richard Hull