2011
Dar nu este nicio Biserică aici
Aprilie 2011


Dar nu este nicio Biserică aici

Julie Ismail, Australia de Vest, Australia

În timpul unei călătorii pe Marea Mediteraneană, am participat cu sârguinţă la adunările Bisericii, oriunde am putut. În Sevillia, Spania, am folosit ajutorul unui recepţioner de la un hotel, cartea cu numerele de telefon locale şi o hartă pentru a putea găsi casa locală de întruniri a sfinţilor din zilele din urmă. Am notat adresa şi numele Bisericii, aşa cum se scriu ele în limba spaniolă. Sâmbătă seară, m-am rugat să ştiu la ce oră începea adunarea şi am avut convingerea fermă că trebuia să fiu acolo la 10:00 dimineaţa.

Duminică dimineaţa, la ora 9:30, chiar înainte de a pleca la Biserică, m-am rugat din nou pentru a putea găsi casa de întruniri. Urmărind harta, am început să navighez printr-un labirint de străzi înguste. Era o dimineaţă încântătoare. Am trecut pe lângă cafenele şi o piaţă de păsări plină de păsări zgomotoase.

Am ajuns la adresa schiţată doar pentru a nu găsi nimic care să semene cât de cât cu o biserică. Am mers în sus şi în jos pe stradă căutând în zadar. Eram confuză şi neliniştită şi era aproape ora 10:00 a.m.

În final, m-am rugat Tatălui meu Ceresc: „Tu mi-ai poruncit să merg la Biserică şi sunt aici, dar nu este nicio Biserică aici”.

Chiar atunci, un bărbat frumos îmbrăcat, în costum, a apărut de după colţ. Părea să fie un membru al Bisericii şi m-am simţit îndemnată să-l opresc. Oarecum încurcată, i-am spus că eu căutam o biserică. N-am înţeles ce mi-a răspuns şi m-am uitat mirată. El şi-a deschis servieta şi am văzut două cărţi legate în piele care arătau la fel ca scripturile. I-am întins bucata mea de hârtie pe care scrisesem „La Iglesia de Jesucristo” (Biserica lui Isus Hristos). El a zâmbit şi a arătat înapoi de-a lungul străzii pe care venisem şi am mers, împreună, către Biserică. Clădirea era situată la o adresă diferită, la doar câteva minute mai departe şi puteai trece uşor pe lângă ea fără să o observi, dacă nu ştiai că era acolo. Era amplasată într-un scuar mic, în spatele unor porţi mari.

Ajunsă la casa de întruniri, am aflat curând că bărbatul care mă ajutase nu era nimeni altul decât episcopul şi că adunarea începea la ora 10:30 a.m. Ajunsesem la timp.

În timpul adunării de post şi de mărturii a episcopiei, m-am simţit îndemnată să-mi depun mărturia. Cu ajutorul unui misionar care mi-a tradus cuvintele din limba engleză în limba spaniolă, mi-am depus mărturia şi am descris modul în care Domnul mi-a asigurat o cale pentru a ajunge la Biserică. Episcopul şi-a depus apoi mărturia şi a explicat că în dimineaţa aceea a trebuit să parcheze maşina mai departe, astfel încât a venit mai târziu decât de obicei. Când m-a văzut, el s-a gândit că par a fi o membră a Bisericii, astfel încât s-a oprit pentru a mă ajuta. Apoi, el a vorbit despre membrii care sunt pierduţi din punct de vedere spiritual şi a spus că noi trebuie să-i ajutăm să găsească Biserica.

După ani de zile, amintirile despre priveliştile din Sevillia s-au stins, dar amintirea despre modul în care am găsit Biserica nu a dispărut. Acea amintire este o mărturie pentru mine despre marea dragoste pe care Tatăl nostru din Ceruri o are pentru noi şi că mâna Sa este vizibilă în viaţa mea dacă eu doar caut toate lucrurile care „lucrează împreună spre binele [meu]” (Romani 8:28).