„Cere cu credință”, capitolul 1 din Sfinții: Relatări despre Biserica lui Isus Hristos în zilele din urmă, volumul 1, Standardul adevărului 1815-1846 (2018)
Capitolul 1: „Cere cu credinţă”
Capitolul 1
Cere cu credinţă
În anul 1815, insula indoneziană Sumbawa era acoperită de vegetație luxuriantă deoarece plouase recent. Familiile se pregăteau pentru sezonul secetos care urma să vină, așa cum făcuseră în fiecare an timp de generații, cultivând orez la poalele unui vulcan numit Tambora.
În data de 5 aprilie, după zeci de ani în care fusese inactiv, vulcanul a devenit deodată activ, aruncând, în aer, cenușă și foc. La distanță de sute de kilometri, martori au auzit sunete care semănau cu cele ale tunurilor care trag. Erupții mici au avut loc timp de mai multe zile. Apoi, în seara zilei de 10 aprilie, întregul munte a explodat. Trei coloane de foc au fost aruncate spre cer și s-au unit într-o explozie mare și luminoasă. De pe creasta muntelui curgea lavă, care a înconjurat satul aflat la poalele muntelui. Vârtejuri puternice s-au stârnit în întreaga regiune, smulgând copaci și distrugând case.1
Haosul a continuat toată noaptea și a durat până noaptea următoare. Pământul și marea au fost acoperite de cenușă, care avea pe alocuri o înălțime de jumătate de metru, pe distanță de câțiva kilometri. Amiaza părea ca și cum ar fi fost miezul nopții. S-au format valuri puternice care au inundat satele și au distrus culturile. Timp de săptămâni, Tambora a aruncat cenușă, pietre și foc.2
În lunile care au urmat, efectele erupției s-au simțit de-a lungul întregului glob pământesc. Apusuri spectaculoase au fost admirate de oameni aflați peste tot în lume. Însă, culorile puternice ascundeau efectele foarte periculoase produse de cenușa vulcanului care era purtată de vânt în jurul pământului. În anul care a urmat, vremea a devenit imprevizibilă, cu consecințe devastatoare.3
Erupția a cauzat scăderi de temperatură în India și holera a făcut mii de victime, distrugând familii. În văile fertile ale Chinei, în locul obișnuitei clime moderate, au avut loc furtuni de zăpadă în timpul verii și ploi torențiale au distrus culturile. În Europa, proviziile de mâncare s-au diminuat, ceea ce a provocat foamete și panică.4
Peste tot, oamenii au căutat explicații pentru suferința și moartea cauzate de vremea neobișnuită. Rugăciuni și cântece religioase ale conducătorilor religioși au fost auzite în templele hinduse din India. Poeții chinezi s-au străduit să afle răspunsuri la întrebări privind durerea și pierderea. În Franța și Marea Britanie, cetățenii au căzut în genunchi, temându-se că acele calamități prezise în Biblie veniseră asupra lor. În America de Nord, predicatorii spuneau că Dumnezeu îi pedepsește pe creștinii neascultători și au transmis avertizări pentru a trezi sentimente religioase.
Pe tot pământul, oamenii s-au îndreptat în număr mare spre biserici și adunări care aveau ca scop reîmprospătarea sentimentelor religioase și spirituale, fiind nerăbdători să afle cum puteau să fie salvați de distrugerea care urma să vină.5
De-a lungul anului care a urmat, erupția vulcanului Tambora a afectat vremea în America de Nord. Primăvara a fost înlocuită de ninsori și geruri care au distrus recoltele și 1816 a rămas în amintirea oamenilor ca anul fără vară.6 În Vermont, în colțul nord-estic al Statelor Unite, un fermier pe nume Joseph Smith sr. avusese parte de multe frustrări din cauza dealurilor pietroase, puțin roditoare. Însă, în acel sezon, când el și soția sa, Lucy Mack Smith, au văzut cum recoltele le erau distruse de înghețuri, au știut că, dacă rămâneau în acel loc, îi aștepta ruina financiară și un viitor nesigur.
Joseph sr. avea 45 de ani, nu mai era un bărbat tânăr, și ideea de a o lua de la început într-un loc nou îl speria. Știa că fii săi mai mari, Alvin, în vârstă de 18 ani, și Hyrum, în vârstă de 16 ani, puteau să-l ajute să curețe pământul, să construiască o casă și să semene și să strângă recolta. Fata sa, Sophronia, în vârstă de 13 ani, era suficient de mare pentru a o ajuta pe Lucy la munca ei în casă și în jurul fermei. Fii săi mai mici, Samuel, în vârstă de opt ani și William, în vârstă de cinci ani, deveneau din ce în ce mai de ajutor și Katharine, în vârstă de trei ani și nou născutul, Don Carlos, aveau să fie într-o bună zi suficient de mari pentru a ajuta.
Însă, fiul său de vârstă mijlocie, Joseph jr., care avea 10 ani, era diferit. Cu patru ani în urmă, Joseph jr., fusese operat pentru a elimina o infecție care-i afectase piciorul. De atunci, el a folosit o cârjă pentru a se deplasa. Cu toate că piciorul său începea să se înzdrăvenească, Joseph jr. șchiopăta și simțea durere când mergea și Joseph sr. nu știa dacă el va ajunge să fie la fel de puternic ca Alvin și Hyrum.7
Având siguranța că se puteau bizui unul pe altul, membrii familiei Smith au decis să-și părăsească locuința din Vermont pentru a se stabili într-un ținut mai bun.8 La fel ca alți oameni din acea zonă, Joseph sr. a decis să călătorească către statul New York, unde spera să poată găsi o fermă bună pe care să o cumpere pe credit. Apoi, avea să trimită după Lucy și copii și familia putea să o ia de la început.
Înainte de a-și lua rămas bun, Alvin și Hyrum l-au condus o bucată de drum pe Joseph sr. care se îndrepta spre New York. Joseph sr. își iubea soția și copiii foarte mult, însă nu putuse să le ofere prea multă stabilitate în viață. Întâmplările nefavorabile și investițiile nereușite făcuseră ca familia să rămână săracă și să nu aibă un cămin stabil. Poate că avea să fie diferit în New York.9
Iarna care a urmat, Joseph jr., frații și surorile sale și mama lor au călătorit cu dificultate prin zăpadă. Ei s-au îndreptat spre vest, către un oraș numit Palmyra, din statul New York, situat în apropiere de locul în care Joseph sr. găsise pământ bun și-și aștepta familia.
Deoarece soțul ei nu îi putuse ajuta cu mutatul, Lucy angajase un bărbat, pe nume Howard, să le conducă căruța. Pe drum, domnul Howard s-a purtat fără grijă cu lucrurile lor și a băut și a pierdut la jocurile de noroc banii cu care îl plătiseră. Și, după ce o altă familie care călătorea spre vest li s-a alăturat, domnul Howard l-a dat jos pe Joseph din căruță pentru ca fetele celeilalte familii să poată sta cu el în timp ce conducea atelajul.
Știind ce durere simțea Joseph când mergea, Alvin și Hyrum au încercat să-l înfrunte pe domnul Howard de câteva ori. Însă, de fiecare dată i-a trântit la pământ, lovindu-i cu mânerul biciului său.10
Dacă ar fi fost mai mare, probabil că Joseph ar fi încercat să-l înfrunte el însuși pe domnul Howard. Din cauza piciorului său vătămat el nu a putut să muncească sau să se joace, însă caracterul său hotărât a fost mai puternic decât trupul său slăbit. Înainte ca doctorii să-l opereze pentru a înlătura părțile de os infectate, au dorit să-l lege de pat sau să-i dea să bea coniac pentru a-i amorți simțurile. Însă Joseph a cerut doar ca tatăl său să-l țină.
El a rămas treaz și conștient pe tot parcursul operației, fața sa fiind palidă și plină de sudoare. Mama sa, care de obicei era o femeie foarte puternică, a fost copleșită când i-a auzit urletele. După aceea, probabil că a simțit că putea să îndure orice.11
În timp ce Joseph șchiopăta pe lângă căruță, putea să vadă cum mama lui îndura cu stoicism comportamentul domnului Howard. Ei parcurseseră deja mai mult de 300 de kilometri și, până acum, fusese mai mult decât răbdătoare față de comportamentul rău al conducătorului.
Când erau la aproximativ 160 de kilometri distanță de Palmyra, Lucy se pregătea pentru o altă zi petrecută pe drum când l-a văzut pe Alvin alergând către ea. Domnul Howard le aruncase bunurile și bagajele în stradă și se pregătea să plece cu caii și căruța lor.
Lucy l-a găsit pe bărbat într-un bar. Ea a spus: „Tot atât de sigur cum există un Dumnezeu în cer, acea căruță, acele bunuri aflate în ea și acei cai sunt ale mele”.
S-a uitat de jur împrejur. Barul era plin de bărbați și femei, majoritatea fiind călători ca ea. În timp ce-i privea în ochi, ea a spus: „Acest bărbat este hotărât să-mi ia toate mijloacele care-mi permit să-mi continui călătoria și să mă lase cu opt copii mici complet sărăcită”.
Domnul Howard i-a spus că cheltuise deja banii pe care ea îi plătise pentru a-i conduce căruța și că nu poate să meargă mai departe.
Lucy a spus: „Nu am nevoie de tine. Eu voi conduce atelajul”.
L-a lăsat pe domnul Howard în bar și a jurat că îi va duce pe copiii ei la tatăl lor indiferent ce s-ar întâmpla.12
Drumul care trebuia parcurs era noroios și era frig, însă Lucy și-a condus familia în siguranță în Palmyra. În timp ce-i privea pe copii cum se agățau de tatăl lor și-i sărutau fața, s-a simțit răsplătită pentru toate suferințele pe care le înduraseră pentru a ajunge acolo.
La scurt timp, familia a închiriat o casă mică în oraș și au discutat cum puteau să obțină propria lor fermă.13 Au decis că cel mai bun plan era să muncească până când aveau să câștige suficienți bani pentru a plăti un acont pentru o bucată de pâmânt aflată în pădurile din împrejurimi. Joseph sr. și fii săi mai mari au săpat fântâni, au tăiat șipci pentru garduri și au strâns fân pentru a câștiga bani, în timp ce Lucy și fiicele lor au făcut și au vândut plăcinte, băuturi din ierburi și ștergare decorative, pentru a asigura mâncare familiei.14
Pe măsură ce Joseph jr. a crescut, piciorul său s-a înzdrăvenit și a putut să umble cu ușurință prin Palmyra. În oraș, a intrat în contact cu oameni veniți din întreaga regiune și mulți dintre aceștia se îndreptau spre religie pentru a-și împlini dorințele spirituale și pentru a-și explica greutățile vieții. Joseph și familia sa nu aparțineau niciunei biserici, însă mulți dintre vecinii lor preaslăveau într-una dintre înaltele capele prezbiteriene, în casele de întruniri baptiste, în sălile quakerilor sau în locurile în care predicatori metodiști care călătoreau țineau, din când în când, adunări având ca scop reîmprospătarea sentimentelor religioase și spirituale.15
Când Joseph avea 12 ani, dezbateri despre religie aveau loc peste tot în Palmyra. Cu toate că el nu prea citea, îi plăcea să stea să cugete adânc la diferite idei. El asculta predicatorii, sperând să afle mai multe despre sufletul său nemuritor, însă predicile lor îl nelinișteau. Aceștia i-au spus că era un păcătos într-o lume păcătoasă, neputincios fără harul salvator al lui Isus Hristos. Și, cu toate că Joseph credea că acel lucru era adevărat și se simțea rău din cauza păcatelor sale, nu era sigur cum să găsească iertare.16
A crezut că mersul la biserică îl va ajuta, însă nu putea să se hotărască asupra unui loc de preaslăvire. Diferitele biserici se certau continuu în legătură cu modul în care oamenii puteau să fie eliberați de păcat. După ce a ascultat argumentele lor un timp, Joseph s-a simțit deznădăjduit deoarece vedea oameni care citeau aceeași Biblie, dar care ajungeau la concluzii diferite în legătură cu înțelesul ei. El credea că adevărul lui Dumnezeu era acolo – undeva – însă nu știa cum să-l găsească.17
Nici părinții lui nu știau cu certitudine. Lucy și Joseph sr. proveneau din familii creștine și amândoi credeau în Biblie și în Isus Hristos. Lucy mergea la adunările bisericii și, adesea, îi lua și pe copiii ei. Ea căutase adevărata Biserică a lui Isus Hristos de când murise sora ei, cu mulți ani în urmă.
Cândva, înainte de naștere lui Joseph, după ce se îmbolnăvise grav, se temuse că va muri înainte să găsească adevărul. Ea a simțit că era o prăpastie adâncă și întunecată între ea și Salvator și a știut că nu era pregătită pentru viața următoare.
A stat trează toată noaptea și s-a rugat lui Dumnezeu, promițându-I că, dacă o va lăsa să trăiască, ea va găsi Biserica lui Isus Hristos. În timp ce se ruga, a auzit glasul Domnului, care a asigurat-o că va găsi dacă va căuta. Începând de atunci, ea mersese la mai multe biserici, însă nu o găsise pe cea potrivită. Dar, chiar și atunci când se părea că Biserica Salvatorului nu mai era pe pământ, ea a continuat să caute, având credința că era mai bine să meargă la biserică decât să nu meargă.18
Asemeni soției sale, Joseph sr. avea o mare dorință de a găsi adevărul. Însă, simțea că e mai bine să nu meargă la nicio biserică, decât să meargă la una neadevărată. Joseph sr, a urmat sfatul tatălui său, a studiat scripturile, s-a rugat cu sinceritate și a avut credință că Isus Hristos a venit să salveze lumea.19 Însă, în pofida acestor lucruri, ceea ce simțea că este adevărat și discordia și confuzia pe care o vedea în bisericile din jurul său îi creau o stare de neliniște. Într-o noapte a visat că predicatorii care se luptau unul cu altul erau asemeni vitelor, mugind în timp ce scormoneau pământul cu coarnele, și acest lucru a alimentat neliniștea sa cu privire la faptul că ei știau puține lucruri despre împărăția lui Dumnezeu.20
Joseph jr. a fost și mai confuz văzând nemulțumirile părinților săi în legătură cu bisericile locale.21 În joc era sufletul său, dar nimeni nu putea să-i ofere răspunsuri care să-l mulțumească.
După ce au economisit mai bine de un an, familia Smith a strâns suficienți bani pentru a plăti un acont pentru un teren de 40 de hectare, acoperit de pădure, în Manchester, la sud de Palmyra. Acolo, în timpul care le mai rămânea, în afara muncilor plătite pe care le făceau pentru alții, au făcut găuri în arțari pentru a colecta seva dulce, au plantat o livadă și au tăiat copaci pentru a putea cultiva cereale și legume.22
În timp ce muncea pământul, tânărul Joseph a continuat să se îngrijoreze cu privire la păcatele sale și la bunăstarea sufletului său. În Palmyra, interesul cu privire la religie se mai micșorase, însă predicatorii continuau să se străduiască să atragă convertiți în regiune. .23 Zi și noapte, Joseph privea soarele, luna și stelele în timp ce se roteau pe cer ordonate și maiestuoase și admira frumusețea pământului care era plin cu viețuitoare. De asemenea, privea oamenii din jurul lui și se minuna de tăria și inteligența lor. Toate lucrurile păreau să depună mărturie că Dumnezeu exista și crease omenirea după chipul Său. Însă, cum putea Joseph să comunice cu El?24
În vara anului 1819, când Joseph avea 13 ani, predicatori metodiști s-au adunat la câțiva kilometri distanță de ferma familiei Smith, pentru a ține o conferință, și au mers prin zonele rurale pentru a îndemna familii ca cea a lui Joseph să se convertească. Succesul pe care acești predicatori l-au avut a făcut ca predicatori ai altor confesiuni religioase din zonă să se îngrijoreze și, în curând, a început o competiție intensă pentru a obține convertiți.
Joseph a participat la adunări, a ascultat predici care mișcau sufletul și a văzut cum convertiții scoteau strigăte de bucurie. El ar fi dorit să strige alături de ei, însă adesea simțea că se afla în mijlocul unui război de cuvinte și idei. El se întreba: „Care dintre toate aceste grupări are dreptate; sau, greşesc ele toate laolaltă? Dacă una dintre ele are dreptate, care este aceasta şi cum pot s-o recunosc?” Știa că avea nevoie de harul și mila lui Hristos, însă, datorită faptului că atâția oameni și biserici se certau cu privire la religie, el nu știa unde să le găsească.25
Speranța că putea să găsească răspunsuri – și pace pentru sufletul său – părea că se îndepărta tot mai mult. Se întreba cum putea cineva oare să găsească adevărul în mijlocul unei confuzii atât de mari.26
În timp ce asculta o cuvântare, Joseph a auzit un predicator care a citat din primul capitol al epistolei lui Iacov din Noul Testament. Acesta a spus: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă și fără mustrare, și ea îi va fi dată”.27
Joseph a mers acasă și a citit acel verset în Biblie. Ulterior, a relatat: „Niciodată nu a pătruns un pasaj din scriptură în inima omului cu mai multă putere decât a pătruns acesta, atunci, în inima mea. Părea că intră cu putere mare în fiecare fibră a inimii mele. Am meditat iar şi iar asupra lui, ştiind că, dacă vreo persoană avea nevoie de înţelepciune de la Dumnezeu, eu eram aceea”. Mai cercetase Biblia și înainte gândindu-se că aceasta conținea toate răspunsurile. Însă, acum, citea în Biblie că putea să meargă direct la Dumnezeu pentru a primi răspunsuri la întrebările sale.
Joseph a decis să se roage. El nu se mai rugase cu glas tare niciodată, însă avea încredere în promisiunea din Biblie. S-a gândit: „[Cere] cu credință fără să [te îndoiești] deloc”.28 Dumnezeu avea să asculte întrebările sale – chiar dacă le adresa în mod nepriceput.