„Frumusețea faptului de a îmbătrâni”, Liahona, sept. 2022.
Să îmbătrânim având credință
Frumusețea faptului de a îmbătrâni
Prefer să am o față care să arate ridurile săpate de râs și lacrimi.
Îmi amintesc că, atunci când eram copil, mă uitam la obrajii încrețiți ai bunicii mele. Riduri i-au încrețit colțurile ochilor și linii minuscule îi înfrumusețau buza superioară. Am întrebat-o cum aș putea să nu fac riduri.
„Nu zâmbi”, a spus ea. „Și nu plânge.”
I-am urmat sfatul – o zi. Apoi, am renunțat. Cum poate cineva să trăiască fără să zâmbească sau să plângă? Am hotărât că aș prefera să am o față care să arate ridurile săpate de râs și lacrimi.
În Cartea lui Mormon, Lehi l-a învățat pe fiul său Iacov că suntem aici, în viața muritoare, pentru a avea bucurie (vedeți 2 Nefi 2:25). Dar, de asemenea, ne-a învățat că, pentru a cunoaște bucuria, trebuie să avem parte de tristețe (vedeți 2 Nefi 2:22-23). Am ajuns să văd atât dovada bucuriei, cât și a tristeții, așa cum este gravată pe fețele celor care au trăit viața. Fețele lor transmit povestiri din viața lor.
Sunt de acord cu persoana care a spus: „Oamenii frumoși și în vârstă sunt lucrări de artă”1. Unii oameni dezvoltă un caracter la bătrânețe care îi face remarcabili. De exemplu, m-am uitat în ochii coordonatoarelor surorilor în templu cu părul alb și îmbrăcate în alb și am fost lovită de lumina incredibilă care strălucește în ochii lor și care radiază pe fețele lor zâmbitoare.
Acum, când eu însămi devin o femeie mai în vârstă, învăț că sunt anumite bucurii care vin odată cu îmbătrânirea. De exemplu, am ajuns să mă simt mai confortabil în trupul meu. Sunt recunoscătoare că încă mai funcționează! Poate că merg mai încet și vorbesc mai încet decât o făceam odată. Am crescut în greutate și brațele mele sunt mai moi. Dar îmi place să cred că și atingerea mea este mai blândă.
Știu că încă pot continua să progresez și să învăț, că „oricare ar fi gradul de inteligență pe care-l atingem în această viață, acesta va rămâne cu noi la înviere” (Doctrină și legăminte 130:18). Așadar, aștept cu nerăbdare lecțiile pe care încă le pot învăța. Mai mult, îi pot ajuta pe alții – cum ar fi nepoții mei – să învețe din istorisirile vieții mele pe care le pot împărtăși lor.
Fotografie în care au pozat modele
Soțul meu și cu mine suntem și mai capabili să ne acceptăm unul pe altul și să știm că încă putem învăța și progresa împreună. Căsătoria noastră a devenit mai bogată din cauza furtunilor prin care am trecut împreună. Copiii noștri au crescut pentru a ne face mândri sau pentru a ne îngrijora, în funcție de fiecare zi. Nepoții aduc cu adevărat bucurie și veselie.
Și, odată cu vârsta, vine conștientizarea faptului că viața muritoare nu durează pentru totdeauna. Acum este timpul să fac acele lucruri pe care doream să le fac. Dacă nu acum, atunci când? „Iată, ziua acestei vieți este ziua în care oamenii trebuie să-și facă muncile lor” (Alma 34:32). Din fericire, odată cu vârsta, înțelegem că acum este timpul să spunem cuvintele nerostite, să vindecăm relațiile și să împlinim obiectivele rămase.
Pe măsură ce îmbătrânesc, mă gândesc la moștenirea pe care o voi lăsa urmașilor mei. Sper că o parte din aceasta va fi că, așa cum am avut parte de bucurie și tristețe, am găsit și înțelepciune. Și datorită acestui lucru, am găsit frumusețe în faptul de a îmbătrâni.
Autoarea articolului locuiește în California, S.U.A.