Glasuri ale sfinților din zilele din urmă
O binecuvântare în plus
Roberto Atúncar Nieto
Lima, Peru
Ilustrație de Ale + Ale, Morgan Gaynin
Soția mea, Carmen, și cu mine am avut primul nostru copil când am fost chemat să fiu episcopul episcopiei noastre. La aceea vreme, aveam probleme din punct de vedere financiar. A devenit un lucru stresant pentru mine să am grijă de familia mea și, în același timp, să veghez asupra membrilor episcopiei noastre și să am grijă de ei.
Într-o duminică, la adunarea de împărtășanie, am observat o mamă singură cu cei patru copilași ai ei. A stat în ultima bancă din capelă și a încercat, cât a putut de bine, să îi țină liniștiți. Știam că și ea avea probleme financiare, însă nu a cerut niciodată ajutor. Au trecut săptămâni și, în fiecare duminică, ea a venit la Biserică însoțită de copiii ei.
Într-o zi, mi-am primit salariul. Fiind binecuvântat să primesc un bonus, am hotărât să folosesc banii în plus pentru a cumpăra materiale pentru a face reparații urgente la casa mea. Dar, în timp ce mă îndreptam spre piață, mi-am adus aminte de această soră și de copiii ei. Am simțit că trebuie să folosesc banii în plus pentru a cumpăra mâncare pentru ei. Am sunat-o pe Carmen și i-am spus ce am simțit că trebuia să fac. Ea a fost de acord.
Când făceam cumpărături, niște fursecuri mi-au atras atenția. M-am gândit că poate copiii ar dori niște dulciuri. Am umplut două pungi cu mâncare și m-am îndreptat spre casa acestei surori.
Am băut la ușa uzată de lemn de câteva ori. Când eram gata să plec, în cele din urmă, ușa s-a deschis. Sora a spus: „Episcopule, sunt surprinsă să te văd aici”. Instantaneu, copiii ei au ieșit fugind din spatele ei.
Am spus: „Ți-am adus ceva de mâncare”.
Una dintre fiicele ei a găsit fursecurile și a strigat: „Fursecuri!”. Frații și surorile ei s-au adunat în jur cu entuziasm. Fiica în vârstă de șapte ani m-a îmbrățișat. Ea a spus: „Mulțumesc, episcopule!”.
M-am uitat în casa lor și am văzut că această soră spăla haine într-o albie pe podea. Familia nu avea o masă și ei dormeau pe o saltea pe podea. Mi-am dat seama câte lipsuri aveau. Am făcut ce era necesar pentru a fi sigur că ei vor avea o masă și că fiecare va avea un pat.
Această experiență m-a ajutat să recunosc faptul că Domnul îi îndrumă și îi binecuvântează pe slujitorii Săi. Nu avem nevoie de o chemare specială pentru a ne ajuta frații și surorile. Trebuie doar să fim în armonie cu Spiritul, să ne dăm seama cine are nevoie de ajutorul nostru și să fim dispuși să fim instrumente în mâinile Domnului.