Credința de a merge înainte
Vârstnicul Ronald A. Rasband
din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli
Dintr-un mesaj rostit cu ocazia Zilei Pionierilor în data de 24 iulie 2007 în cadrul unei adunări de dimineața, desfășurată în Tabernacolul din orașul Salt Lake.
Înarmați cu o mărturie despre Domnul Isus Hristos, membrii companiei de cărucioare Willie au mers înainte în pofida greutăților și a foamei.
La stânga: Peisaj rural din Gloucester, Anglia
FOTOGRAFIE DE EddieCloud/stock.adobe.com
Povestea pe care aș dori să o împărtășesc a început în anul 1825 în zona rurală a Angliei, Gloucester, unde s-a născut John Bennett Hawkins. El a fost botezat membru al Bisericii în anul 1849 și a plecat în același an în America împreună cu o companie de sfinți pe vasul Henry Ware. A ajuns în Utah în august 1852 și a fost unul dintre fierarii pionieri din vremea stabilirii sfinților în Utah.
Viitoarea sa mireasă, Sarah Elizabeth Moulton, provenea tot din zona rurală a Angliei. Irchester este un sătuc de lângă râul Nene, la aproximativ 105 km nord de Londra și cam aceeași distanță est de Birmingham. Sarah Elizabeth s-a născut acolo în 1837 în familia lui Thomas Moulton și Esther Marsh. Mama lui Sarah Elizabeth a murit când ea avea doar doi ani și, în anul 1840, tatăl ei s-a căsătorit cu Sarah Denton.
În iunie 1837, vârstnicul Heber C. Kimball (1801-1868), din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, și alți conducători ai Bisericii se aflau în Anglia și făceau muncă misionară. Printre numeroșii convertiți pe care acești misionari i-au învățat, era o familie care i-a dat cuplului Moulton o broșură A Voice of Warning (Un glas de avertizare), scrisă de vârstnicul Parley P. Pratt (1807-1857), din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli. După ce au citit-o, Thomas și Sarah s-au convertit și au fost botezați în 29 decembrie 1841. La vremea aceea, familia lor era formată din doar doi copii – Sarah Elizabeth, în vârstă de patru ani, și Mary Ann, în vârstă de șapte luni.
Convertiții din Europa doreau din toată inima să se adune cu ceilalți sfinți. Marea lor dorință era să imigreze în America, unde puteau fi cu majoritatea sfinților. Ca mulți alții, familia Moulton nu a avut suficienți bani pentru a-și îndeplini această dorință. Dar țelul lor era puternic și au început să economisească bani într-un borcan.
Fondul permanent pentru emigrare
În anul 1849, președintele Brigham Young (1801-1877) a înființat Fondul permanent pentru emigrare pentru a-i ajuta pe membrii Bisericii să poată să călătorească în America. Primii care au călătorit cu ajutorul acestui fond au făcut acest lucru într-un convoi de căruțe, însă acest mijloc de transport era lent și scump. Chiar și cu ajutorul Fondului permanent pentru emigrare, puțini își puteau permite să facă această călătorie. Conducătorii Bisericii s-au interesat cu privire la folosirea cărucioarelor trase de mână și au aflat că acestea ar face călătoria mai rapidă și mai ieftină.
Între timp, familia Moulton ajunsese să aibă șapte copii, dar cu economiile din borcan, cu ajutorul Fondului permanent pentru emigrare și al mijloacelor mai ieftine de transport, visul lor de a imigra a devenit o posibilitate. Pentru o familie formată din nouă persoane, a fost nevoie de o planificare atentă a călătoriei. Ca să economisească și mai mult pentru cumpărăturile pe care trebuiau să le facă, au folosit pentru a-și prepara hrana numai făină de orz timp de aproape un an.
Pe măsură ce se apropia momentul plecării, Thomas a ezitat să pornească la drum deoarece soția lui era însărcinată. Dar Sarah Denton Moulton era o femeie cu o credință mare și nu a putut fi oprită. Înainte de a pleca din Anglia, unul dintre misionari i-a dat lui Sarah o binecuvântare în care i-a promis că, dacă va pleca în Utah, va face acea călătorie în siguranță fără să piardă vreun membru al familiei sale – o binecuvântare mare pentru o familie care urma să includă 10 oameni!
Familia, care a pornit din Liverpool, Anglia, în anul 1856 pe vasul Thornton, a urat bun venit unui bebeluș după doar trei zile de călătorie. Vasul Thornton fusese autorizat să transporte 764 de sfinți danezi, suedezi și englezi. Ei se aflau sub conducerea unui misionar pe nume James Grey Willie.
Șase săptămâni mai târziu, Thornton a ancorat în portul New York. Familia Moulton s-a alăturat apoi unui convoi de căruțe pentru a face călătoria lungă spre vest. Au ajuns în orașul Iowa în iunie 1856, locul de pornire al companiilor de cărucioare trase de mână. Cu trei zile înainte de sosirea lor, compania de cărucioare a căpitanului Edward Bunker plecase din orașul Iowa, luând multe dintre cărucioarele disponibile.
Problemele cu cărucioarele
Aproximativ două săptămâni mai târziu, companiei Willie i s-a alăturat încă o companie de sfinți, sub conducerea lui Edward Martin. Reprezentanți ai Bisericii din orașul Iowa, care lucraseră din greu pentru a echipa și trimite primele trei companii de cărucioare, se chinuiau din răsputeri să facă față unui grup neașteptat de mare de nou-veniți. Ei trebuiau să confecționeze 250 de cărucioare pentru ca acești sfinți să-și poată continua călătoria.
Fiecare bărbat apt a fost pus să facă cărucioare, în timp ce femeile au făcut zeci de corturi pentru călătorie. Mulți dintre acești fabricanți amatori de cărucioare nu au urmat niciun fel de specificații, ci au făcut cărucioare de diferite mărimi și rezistențe, ceea ce le-a cauzat dificultăți. Pentru că era nevoie de foarte multe cărucioare, acestea au fost confecționate din cherestea verde și, în unele cazuri, roțile au fost făcute din piele netăbăcită și cutii de conservă. Fiecare cărucior a avut de cărat mâncare și toate posesiunile lumești ale multora dintre sfinți.
Fiecare cărucior era încărcat cu 180-230 de kilograme de făină, pături și perne, ustensile de gătit și îmbrăcăminte. Doar 8 kg de bagaj personal per cărucior era permis.
Thomas Moulton și familia sa compusă din 10 membri au fost repartizați celei de-a patra companii de cărucioare, din nou sub conducerea căpitanului Willie. Aceasta era formată din 400 de sfinți, mai mulți decât de obicei fiind oameni în vârstă. Într-un raport făcut în luna septembrie a acelui an, s-a scris că au fost „404 persoane, 6 căruțe, 87 de cărucioare trase de mână, 6 juguri de boi, 32 de vaci și 5 catâri”1.
Familia Moulton a primit un cărucior acoperit și unul descoperit. Thomas și soția lui au tras căruciorul acoperit. În acest cărucior, erau bebelușul Charles și surioara Lizzie (Sophia Elizabeth). Lottie (Charlotte) putea urca în cărucior ori de câte ori mergeau la vale. James Heber, în vârstă de 8 ani, mergea în spate legat cu o frânghie în jurul taliei ca să nu se rătăcească. Celălalt cărucior greu era tras de cele două fete mai mari – Sarah Elizabeth (19 ani) și Mary Ann (15 ani) – și de frații William (12 ani) și Joseph (10 ani).
În luna iulie a anului 1856, membrii familiei Moulton au părăsit orașul Iowa și au început călătoria de 2.090 de km spre vest. După 26 de zile de călătorie, ei au ajuns la Winter Quarters (Florence), în Nebraska. După cum se obișnuia, au petrecut mai multe zile acolo, reparând cărucioare și făcând rost de provizii deoarece nu mai existau orașe mai mari între Winter Quarters și orașul Salt Lake.
Era mijlocul iernii atunci când compania Willie se pregătea să plece din Winter Quarters și au ținut un consiliu pentru a hotărî dacă să plece sau să rămână până la primăvară. Unii care făcuseră deja acel traseu i-au prevenit în legătură cu pericolul de a călători în miezul iernii. Dar căpitanul Willie și mulți membri ai companiei au simțit că trebuia să-și continue călătoria deoarece nu aveau unde să-și petreacă iarna în Florence.
Din ce în ce mai puține provizii
Având provizii insuficiente, membrii companiei Willie și-au reînceput călătoria în 18 august, gândindu-se că vor putea să-și facă altele la Fort Laramie (la nord de orașul Laramie, Wyoming, de azi). În pofida avertizării pe care o primiseră, au mai pus un sac de 45 de kilograme de făină în fiecare cărucior și s-au bazat pe faptul că se vor întâlni pe drum cu căruțele cu alimente trimise din orașul Salt Lake. Totuși, cei care conduceau căruțele cu alimente, gândindu-se că nu mai erau imigranți pe drum, s-au întors înapoi în orașul Salt Lake la sfârșitul lui septembrie, înainte ca cei din compania Willie să ajungă la ei.
În Florence, familia Moulton s-a gândit să lase în urmă o cutie cu provizii deoarece încărcătura pe care trebuiau să o tragă pentru o familie formată din 10 persoane era prea grea. Până atunci, ei lăsaseră o parte din bagaj la portul din Liverpool, o cutie cu îmbrăcăminte la îmbarcarea pe vas, un cufăr cu haine în orașul New York și unul cu provizii, ce conținea marea majoritatea lucrurilor lor personale în orașul Iowa. Chiar și pe drum, ei au încercat să-și mai ușureze povara.
Monumentul Național Scotts Bluff din Nebraska de vest, S.U.A.
FOTOGRAFIE OFERITĂ DE Getty Images
Este greu pentru cei care se bucură de confortul vieții moderne să-și imagineze suferința zilnică a familiei Moulton și a altor bărbați și femei remarcabili din acele companii de cărucioare. Ne putem imagina mâinile și picioarele lor pline de bătături, durerile în tot corpul, praful și nisipul, arsurile de soare, muștele și țânțarii, cirezile de bizoni și confruntările cu indienii? Ne putem imagina cum au trecut râurile, cum au încercat să împingă cărucioarele prin nisipul și pietrele alunecoase din apa curgătoare adâncă? Putem înțelege slăbiciunea pe care o simțeau din cauză că nu se hrăneau suficient?
În timpul călătoriilor lor, copiii familiei Moulton mergeau cu mama lor pe câmpuri să adune grâu sălbatic ca să adauge la proviziile lor care scădeau rapid. La un moment dat, familia avea numai pâine și un măr pe zi la trei membri.
Înainte de lăsarea serii, în data de 12 septembrie, a ajuns în tabără un grup de misionari care se întorceau din Misiunea Britanică. Erau conduși de vârstnicul Franklin D. Richards (1821-1899), din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, stră-străbunicul soției mele. Când vârstnicul Richards și ceilalți au văzut greutățile cu care se confrunta compania de cărucioare, ei au promis să se grăbească spre valea Salt Lake și să trimită ajutor cât de curând posibil.
În data de 30 septembrie, compania Willie a ajuns la Fort Laramie, Wyoming, 645 de km est de orașul Salt Lake.
Odată cu începutul lunii octombrie, a venit iarna și greutățile s-au înmulțit pe măsură ce compania încerca să meargă înainte. Proviziile erau atât de puține, încât căpitanul Willie a fost nevoit să reducă porțiile la 425 de grame de făină pentru bărbați, 368 de grame pentru femei, 255 de grame pentru copii și 142 de grame pentru bebeluși. Curând, aveau să înfrunte un vânt cumplit și zăpadă mare. Până în dimineața zilei de 20 octombrie, zăpada ajunsese la 10 cm iar corturile și căruțele fuseseră doborâte de greutatea ei. Cinci membri ai companiei și câteva animale de povară muriseră de frig și foame în noaptea de dinaintea furtunii și alți cinci membri au murit în următoarele trei zile. Mulți dintre bărbații mai rezistenți au fost nevoiți să renunțe de tot la mâncare pentru a hrăni femeile, copiii și bolnavii.
Ajutorul e pe drum
Râul Sweetwater lângă golful Martin, Wyoming, S.U.A.
Trei kilometri mai la sud de Rocky Ridge pe râul Sweetwater, compania a campat și a așteptat înfometată, în frig și suferință, să treacă furtuna.
Când grupul Franklin D. Richards a ajuns în orașul Salt Lake, i-au spus imediat președintelui Young despre situația grea a imigranților. Sfinții din vale nu se așteptaseră la mai mulți imigranți până în anul următor și veștile despre greutățile cu care se confruntau s-au răspândit foarte repede.
Două zile mai târziu, în data de 6 octombrie 1856, a avut loc conferința generală în vechiul Tabernacol. De la amvon, președintele Young a făcut un apel către bărbați să meargă în ziua următoare cu provizii și căruțe trase de catâri sau cai să le vină în ajutor.2
John Bennett Hawkins era în vechiul Tabernacol în ziua aceea și a răspuns la acel apel. A fost unul dintre sutele de oameni aflați în grupul care a plecat din orașul Salt Lake. În seara zilei de 21 octombrie, căruțele salvatoare au ajuns, în sfârșit, în tabăra Willie. Au fost întâmpinate cu bucurie și recunoștință de supraviețuitorii înghețați și înfometați. Aceasta a fost prima dată când John Bennett Hawkins și Sarah Elizabeth Moulton, care aveau să devină străbunicii mei, s-au întâlnit.
În ziua de 22 octombrie, unii salvatori au mers mai departe să-i ajute pe ceilalți din alte companii de cărucioare, în timp ce William H. Kimball a pornit înapoi spre orașul Salt Lake având în grijă compania Willie.
Cei care erau prea slăbiți să tragă cărucioarele și-au pus lucrurile în căruțe și au mers pe lângă acestea. Cei care nu puteau să umble au mers cu căruța. Când au ajuns la Rocky Ridge, o altă furtună de zăpadă cumplită s-a năpustit asupra lor. În timp ce se chinuiau să urce pe marginea crestei, au trebuit să se învelească în pături și plăpumi ca să nu înghețe. Deja pieriseră 40 de oameni din companie.3
Era atât de frig încât multor sfinți le-au degerat mâinile, picioarele și fețele în timp ce au trecut creasta. O femeie a orbit.
Ne putem imagina numeroasa familie Moulton cu opt copii, trăgând și împingând cele două cărucioare prin zăpada mare. Thomas și soția trăgeau unul dintre cărucioare cu prețioasa lor încărcătură – Lottie, Lizzie și bebelușul Charles – iar micuțul James Heber se tot împiedica tras de frânghia din jurul taliei. Celălalt cărucior era împins de Sarah Elizabeth și ceilalți trei copii. O femeie mai în vârstă, văzând strădania lui James Heber l-a luat de mână și a mers împreună cu el în spatele căruciorului. Acest act plin de bunătate i-a salvat mâna dreaptă, dar cea stângă, fiind expusă la temperaturi negative, a degerat. Când au ajuns în orașul Salt Lake, mai multe degete de la mâna aceea i-au fost amputate.
În după-amiaza zilei de 9 noiembrie, căruțele cu oamenii suferinzi s-au oprit în fața clădirii biroului zeciuielii, unde se află acum clădirea memorială Joseph Smith în orașul Salt Lake. Mulți au sosit cu picioarele și brațele înghețate. Șaizeci și nouă au murit pe drum. Dar promisiunea din binecuvântarea aceea primită în Anglia a fost împlinită. Thomas și Sarah Denton nu și-au pierdut niciun copil.
De la salvare la poveste de iubire
Compania a fost întâmpinată de sute de cetățeni ai orașului Salt Lake care așteptau nerăbdători sosirea ei și erau gata să-și ofere ajutorul. Recunoștința și aprecierea lui Sarah Elizabeth față de unul dintre tinerii eroi care salvaseră familia Moulton din ghearele morții s-a transformat curând în iubire.
În data de 5 decembrie 1856, în mijlocul celor dragi și urărilor de fericire, Sarah Elizabeth s-a căsătorit cu John Bennett Hawkins, salvatorul ei. Ei au fost pecetluiți pentru timp și eternitate în luna iulie a anului următor în Casa de Înzestrare. Și-au stabilit căminul în orașul Salt Lake și au fost binecuvântați cu trei fii și șapte fiice. Una dintre acele fiice, Esther Emily, s-a căsătorit cu bunicul meu, Charles Rasband, în anul 1891.
În 24 iulie, sărbătorim Ziua Pionierilor și ne exprimăm recunoștința pentru pionierii cei mulți care au dat totul pentru a clădi comunitățile din valea Salt Lake și multe alte comunități din vestul Statelor Unite. De asemenea, ne exprimăm recunoștința pentru pionierii sfinți din zilele din urmă din întreaga lume care au deschis – și încă deschid – calea Evangheliei pentru ca alții să o urmeze.
Ce i-a făcut să meargă înainte? Ce i-a motivat să continue? Răspunsul este mărturia despre Domnul Isus Hristos. În calitate de strănepot al unor pionieri, adaug mărturia mea despre faptul că suferințele lor nu au fost în zadar. Ceea ce au simțit ei, simt și eu. Ceea ce au știut ei, știu și eu și depun mărturie.