Fideli responsabilităţilor preoţiei noastre

Preşedintele Thomas S. Monson

primul consilier în Prima Preşedinţie

Atunci când acţionăm – nu doar când visăm – vieţile sunt binecuvântate, alţii sunt îndrumaţi şi sufletele sunt salvate.

În urmă cu câteva săptămâni, în timpul unei adunări de post şi de mărturii din episcopia noastră, am văzut cum un băieţel care stătea în rândul din spate îşi făcea curaj pentru a-şi depune mărturia. A făcut trei sau patru încercări nereuşite să se ridice, apoi s-a aşezat. În cele din urmă, i-a venit rândul. Şi-a îndreptat umerii săi mici, a mers curajos pe culoarul spre tribună, a urcat cele două scări până la nivelul pupitrului, s-a aplecat şi şi-a pus mâinile pe el, s-a uitat lung la congregaţie, a zâmbit – şi apoi s-a întors, a coborât cele două scări şi a mers pe acelaşi culoar până la mama şi la tatăl lui. Mă uit la dumneavoastră în această seară, în acest imens Centru de conferinţe, mă gândesc la cei care ascultă şi pot să apreciez mai mult fapta acelui băieţel.

Dragii mei fraţi, sunt onorat pentru că am privilegiul de a vă vorbi în această seară. M-am gândit la ce aş putea să vă spun. Mi-a venit în minte o scriptură preferată din Eclesiastul: „Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om“ (Eclesiastul 12:13). Îmi place, preţuiesc nobilul cuvânt datoria.

Legendarul general Robert E. Lee, renumit în timpul războiului civil american, a declarat: „Datoria este cel mai sublim cuvânt din limbajul nostru… Nu puteţi face mai mult. Niciodată nu trebuie să doriţi să faceţi mai puţin“ (din John Bartlett, Familiar Quotations [1968], p. 620).

Fiecare dintre noi are îndatoriri care au legătură cu preoţia sacră pe care o deţinem. Fie că deţinem Preoţia aaronică sau Preoţia lui Melhisedec, se aşteaptă mult de la fiecare dintre noi. Domnul Însuşi a rezumat responsabilităţile noastre când, în revelaţia referitoare la preoţie, El a îndemnat: „De aceea, fiecare om să-şi înveţe îndatorirea sa şi să acţioneze în oficiul în care este numit, cu toată sârguinţa“ (D&L 107:99).

Sper din toată inima şi din tot sufletul că fiecare tânăr băiat care primeşte preoţia o va onora şi va fi demn de încrederea ce i s-a acordat când i-a fost conferită.

În urmă cu cincizeci şi unu de ani, l-am auzit pe William J. Critchlow, Jr., pe atunci preşedinte al ţăruşului Ogden Sud şi care, mai târziu, a devenit asistent al Cvorumului celor Doisprezece, vorbind fraţilor la sesiunea generală a preoţiei în timpul conferinţei şi povestindu-le din nou o relatare legată de încredere, onoare şi datorie. Am să împărtăşesc această povestire cu dumneavoastră. Lecţia ei simplă ni se potriveşte nouă azi, la fel cum s-a potrivit atunci.

„Un tânăr băiat, numit Rupert, stătea pe marginea drumului, privind cum trecea în grabă un număr neobişnuit de oameni. După o vreme, a recunoscut un prieten. ’Unde vă duceţi toţi aşa de grăbiţi?’ a întrebat el.

Prietenul s-a oprit. ’N-ai auzit?’ a spus el.

’N-am auzit nimic’, a răspuns Rupert.

’Ei bine’, a continuat prietenul, ’regele şi-a pierdut smaraldul său regal. Ieri a participat la o nuntă a unor nobili şi a purtat smaraldul pe un lanţ subţire de aur pe care-l avea în jurul gâtului. Nu se ştie cum, smaraldul a căzut de pe lanţ. Toată lumea îl caută, pentru că regele a oferit o răsplată celui care îl găseşte. Vino, trebuie să ne grăbim’.

’Dar eu nu pot pleca fără să cer voie bunicii’, a spus Rupert ezitând.

’Atunci, eu nu pot aştepta. Vreau să găsesc smaraldul’, i-a răspuns prietenul.

Rupert s-a grăbit spre cabana de la marginea pădurii pentru a cere permisiunea bunicii. ’Dacă l-aş putea găsi, am putea părăsi această colibă umedă şi am cumpăra o bucată de pământ sus pe deal’, a rugat-o el pe bunică.

Dar bunica a dat din cap. ’Ce fac oile?’, a întrebat ea. ’Sunt deja neliniştite în ţarc, aşteptând să fie duse la păşune şi, te rog, nu uita să le adapi când soarele străluceşte sus pe cer.’

Plin de supărare, Rupert a dus oile la păscut, iar la prânz le-a mânat spre pârâul din pădure. Acolo, s-a aşezat pe o piatră mare lângă pârâu. ’Dacă aş avea şansa să caut smaraldul regelui!’, s-a gândit el. Întorcându-şi capul să se uite la nisipul de pe fundul pârâului, brusc a privit lung în apă. Ce era acolo? Nu se poate! A sărit în apă şi degetele sale au apucat ceva verde, cu o parte dintr-un lanţ subţire de aur [care fusese rupt]. ’Smaraldul regelui!’, a strigat el. ’Trebuie să fi fost aruncat de pe lanţ când regele, [călare pe cal, a galopat peste podul care se întinde peste pârâu, iar curentul] l-a purtat aici.’

Bucuros, Rupert a alergat la coliba bunicii lui să-i spună despre marea lui descoperire. ’Fii binecuvântat, băiatul meu’, a spus ea, ’dar tu niciodată nu l-ai fi găsit, dacă nu ţi-ai fi făcut datoria, păzind oile’. Iar Rupert a ştiut că acesta era adevărul“ (din Conference Report, oct. 1955, p. 86; paragrafe, litere mari şi punctuaţie modificate).

Lecţia care trebuie învăţată din această povestire se găseşte într-un cuplet cunoscut: „Fă-ţi datoria, e cel mai bine, Lasă Domnului restul ce vine“ (Henry Wadsworth Longfellow, „The Legend Beautiful“, în The Complete Poetical Works of Longfellow [1893], p. 258).

Celor care sunteţi sau aţi fost preşedinţi ai cvorumurilor dumneavoastră, vă pot sugera că datoria dumneavoastră nu se sfârşeşte când vi s-a terminat chemarea. Relaţiile cu membrii cvorumului, îndatorirea dumneavoastră faţă de ei, continuă toată viaţa dumneavoastră.

În timp ce eram învăţător la Preoţia aaronică, am fost chemat să fiu preşedinte al cvorumului. Cu îndrumarea şi asistenţa unui consilier dedicat şi inspirat al cvorumului, am lucrat cu seriozitate pentru a mă asigura că fiecare tânăr băiat participă regulat la adunările noastre. Doi dintre ei au fost o provocare specială dar, prin perseverenţa noastră, cu dragoste şi cu puţină putere de convingere, au început să participe la adunări şi la activităţile cvorumului. Totuşi, pe măsură ce a trecut timpul şi s-au mutat din episcopie pentru a-şi urma studiile şi serviciul, fiecare dintre ei a devenit inactiv.

De-a lungul anilor, i-am văzut pe fiecare dintre aceşti doi prieteni dragi cu diferite ocazii. Ori de câte ori m-am întâlnit cu ei, am pus o mână pe umărul lor şi le-am amintit: „Sunt încă preşedintele tău de cvorum şi nu voi înceta să te ajut să devii activ din nou. Însemni atât de mult pentru mine şi vreau să te bucuri de binecuvântările care vin datorită activităţii din cadrul Bisericii“. Ei ştiu că-i iubesc şi că nu voi renunţa niciodată să-i ajut.

Pentru aceia dintre noi care deţinem Preoţia lui Melhisedec, privilegiul nostru de a ne îndeplini cu credinţă şi sârguinţă chemările este întotdeauna prezent. Suntem păstori care veghează asupra Israelului. Oile flămânde aşteaptă, gata să fie hrănite cu pâinea vieţii.

Cu mulţi ani în urmă, într-o seară de Halloween, a fost privilegiul meu să fiu de ajutor cuiva care îşi pierduse temporar calea şi avea nevoie de o mână de ajutor pentru a se întoarce pe ea. Conduceam maşina pe drumul de la birou spre casă, destul de târziu. Trăsesem de timp ca să nu ajung la Halloween, lăsând-o pe soţia mea să se descurce cu vizitatorii care sunau la uşă ca să primească dulciuri, conform obiceiului. Trecând prin faţa spitalului St. Mark din Salt Lake City, mi-am amintit că un prieten drag, Max, zăcea bolnav în acel spital. Pe măsură ce el şi cu mine ne cunoscusem mai bine în anii anteriori, am descoperit că noi crescuserăm în aceeaşi episcopie, deşi în vremuri diferite. Pe vremea când eu mă năşteam, Max şi părinţii lui se mutaseră din episcopie.

În acea seară de Halloween, am dus maşina în parcare şi am intrat în spital. În timp ce m-am oprit la biroul de informaţii pentru a afla numărul salonului lui, am fost informat că, atunci când Max se internase în spital, declarase ca religie preferată nu SZU, ci altă religie.

Am intrat în camera lui Max şi l-am salutat. I-am spus ce mândru eram să fiu prietenul lui şi cât de mult mă interesa soarta lui. Am vorbit despre cariera lui în domeniul finanţelor şi cea de dirijor de orchestră, pe de altă parte. Am descoperit că fusese ofensat de unul sau două comentarii ale celorlalţi şi decisese să frecventeze o altă biserică. I-am spus: „Max, tu deţii Preoţia lui Melhisedec. Mi-ar place să-ţi dau o binecuvântare în această seară“. A fost de acord şi i-am dat binecuvântarea. Apoi, m-a informat că soţia lui, Bernice, era, de asemenea, foarte bolnavă şi se afla, de fapt, într-o cameră alăturată. La invitaţia mea, Max mi s-a alăturat pentru a-i da ei o binecuvântare. M-a rugat să-l ajut. I-am explicat. A uns-o pe soţia lui. Am plâns şi ne-am îmbrăţişat cu toţii, în timp ce pecetluiam ungerea cu Max, cu mâinile lui pe capul soţiei sale, alături de ale mele, făcând din acea seară de Halloween o seară de neuitat.

Când am plecat din spital în acea seară, m-am oprit la biroul de informaţii şi i-am spus funcţionarei că aveam permisiunea lui Max şi a soţiei lui de a schimba înregistrările din fişele lor, astfel încât să reflecte apartenenţa lor la Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Am aşteptat şi m-am uitat până când s-a făcut schimbarea.

Prietenii mei Max şi Bernice sunt acum amândoi de partea cealaltă a vălului, dar au petrecut ultima parte din vieţile lor fiind activi şi fericiţi şi primind binecuvântările care vin datorită mărturiilor despre Evanghelie şi prezenţei la Biserică.

Dragi fraţi, scopul nostru este să ajungem la cei care, din diverse motive, au nevoie de ajutorul nostru. Provocarea noastră poate fi depăşită. Suntem angajaţi în lucrarea Domnului, de aceea, suntem îndreptăţiţi să primim ajutorul Domnului. Dar trebuie să încercăm. Din piesa Shenandoah, provine versul plin de inspiraţie: „Dacă nu încercăm, nu acţionăm; şi dacă nu acţionăm, atunci de ce suntem aici?“

Este responsabilitatea noastră să ne conducem vieţile astfel încât, atunci când suntem chemaţi să oferim binecuvântările preoţiei sau să ajutăm în orice fel, să fim demni să facem aceasta. Ni s-a spus că, într-adevăr, nu putem scăpa de efectele influenţei propriei noastre persoane. Trebuie să fim siguri că influenţa noastră este pozitivă şi înălţătoare.

Sunt mâinile noastre curate? Sunt inimile noastre pure? Privind înapoi în timp, printre paginile istoriei, găsim o lecţie de demnitate care străluceşte în cuvintele muribundului rege Darius. Conform ritualurilor vremii, Darius fusese recunoscut ca rege legitim al Egiptului. Rivalul său, Alexandru cel Mare, fusese declarat fiul legitim al lui Amon. El, de asemenea, a fost faraon. Alexandru, găsindu-l pe Darius înfrânt pe patul de moarte şi-a pus mâinile pe capul lui ca să-l vindece, ordonându-i să se ridice şi să-şi recapete puterile regeşti, spunând: „Îţi jur ţie, Darius, pe toţi zeii, că fac toate acestea cu adevărat şi fără vreo înşelăciune“.

Darius i-a răspuns cu un refuz amabil: „Alexandru, fiul meu… crezi că poţi să atingi cerul cu aceste mâini ale tale?“ (adaptată după Hugh Nibley, Abraham in Egypt [1981], p. 192).

Chemarea datoriei vine în linişte când noi, care deţinem preoţia, răspundem îndatoririlor pe care le primim. Preşedintele George Albert Smith, acel conducător modest, dar eficient şi al optulea preşedinte al Bisericii, a declarat: „În primul rând, este îndatorirea dumneavoastră să ştiţi ce doreşte Domnul şi, după aceea, prin puterea şi forţa sfintei Sale preoţii să vă îndepliniţi cu credinţă şi sârguinţă chemarea în prezenţa semenilor dumneavoastră, în aşa fel încât oamenii să fie bucuroşi să vă urmeze“(din Conference Report, apr. 1942, p. 14).

Şi în ce fel o persoană îşi îndeplineşte chemarea cu credinţă şi sârguinţă? Simplu, prin îndeplinirea slujirii care îi aparţine ei.

Dragi fraţi, atunci când acţionăm – nu doar când visăm – vieţile sunt binecuvântate, alţii sunt îndrumaţi şi sufletele sunt salvate. „Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri“, a declarat Iacov (Iacov 1:22).

Fie ca noi toţi, cei care suntem adunaţi în această seară în această adunare a preoţiei, să ne reînnoim efortul pentru a ne califica pentru îndrumarea Domnului în vieţile noastre. Există aşa de mulţi acolo, afară, care imploră şi se roagă să fie ajutaţi. Sunt cei care sunt descurajaţi, care tânjesc să se întoarcă, dar care nu ştiu cum să înceapă.

Am crezut întotdeauna în adevărul cuprins în cuvintele: „Cele mai dulci binecuvântări ale lui Dumnezeu vin întotdeauna prin mâinile care Îi slujesc Lui aici jos, pe pământ“ (Whitney Montgomery, „Revelation“, în Best-Loved Poems of the LDS People, ed. Jack M. Lyon and others [1996], p. 283). Să avem mâinile pregătite, curate şi inimi binevoitoare, ca să putem participa în munca de a asigura altora ceea ce Tatăl nostru Ceresc doreşte ca ei să primească de la El.

Închei cu un exemplu din propria mea viaţă. Am avut odată un prieten pe care-l apreciam, care părea că trece prin mai multe încercări şi frustrări ale vieţii decât putea îndura. În final, a zăcut într-un spital, boala fiind în ultima fază. Nu ştiam că era acolo.

Sora Monson şi cu mine am mers la acelaşi spital pentru a vizita pe altcineva care era foarte bolnav. Când am ieşit din spital şi ne-am îndreptat spre locul unde era parcată maşina, am avut sentimentul clar că trebuia să mă întorc şi să mă interesez dacă prietenul meu Hyrum se întâmpla să fie încă pacient acolo. O cercetare făcută împreună cu funcţionarul de la informaţii mi-a confirmat că era, într-adevăr, pacient în acel spital, de multe săptămâni.

Ne-am îndreptat spre camera lui, am bătut în uşă şi am deschis-o. Nu eram pregătiţi pentru ceea ce ne aştepta. Ciorchine de baloane erau peste tot. Sărea în ochi un poster afişat pe perete cu cuvintele „La mulţi ani, Tati!“ scrise pe el. Hyrum stătea aşezat pe patul său de spital, cu membrii familiei sale în jurul lui. Când ne-a văzut a spus: „Frate Monson, cum de ai ştiut că azi e ziua mea de naştere?“ Am zâmbit, dar am lăsat întrebarea fără răspuns.

Cei din încăpere care deţineau Preoţia lui Melhisedec l-au înconjurat pe tatăl şi bunicul lor şi prietenul meu şi i-a fost dată o binecuvântare a preoţiei.

După ce au fost şterse lacrimile, s-au schimbat zâmbetele de mulţumire şi au avut loc îmbrăţişările, m-am aplecat spre Hyrum şi i-am spus încet: „Aminteşte-ţi cuvintele Domnului, căci ele te vor sprijini. El ţi-a promis: ’Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi’ (Ioan 14:18)“.

Timpul trece. Deşi timpul trece, noi va trebui întotdeauna să ne facem datoria. Datoria nu se estompează, nici nu se diminuează. Conflicte catastrofale vin şi trec, dar bătălia purtată pentru sufletele oamenilor continuă fără încetare. Precum o chemare clară, vin cuvintele Domnului pentru dumneavoastră, pentru mine şi pentru deţinătorii preoţiei de pretutindeni. Repet acele cuvinte: „De aceea, fiecare om să-şi înveţe îndatorirea sa şi să acţioneze în oficiul în care este numit, cu toată sârguinţa“ (D&L 107:99).

Dragi fraţi, să aflăm care ne sunt îndatoririle. Să fim, întotdeauna, demni de a ne îndeplini acele îndatoriri şi, făcând astfel, să urmăm paşii Învăţătorului. Când a venit la El chemarea datoriei, El a răspuns: „Tată, facă-se voia Ta şi slava să fie a Ta în veci“ (Moise 4:2). Fie ca şi noi să facem la fel, mă rog umil, în numele Domnului Isus Hristos, amin.