Ucenicia
Una dintre cele mai măreţe binecuvântări pe care le putem primi în acestă viaţă şi în eternitate este aceea de a fi număraţi printre discipolii devotaţi ai Domnului Isus Hristos.
În timp ce Salvatorul slujea pe lângă ţărmul Mării Galileii, o mulţime mare de oameni L-au urmat. Pentru ca să-L poată auzi mai mulţi oameni, S-a urcat în barca de pescuit a lui Petru şi a rugat să fie dus puţin mai departe de ţărm. După ce a terminat de vorbit, i-a spus lui Petru, care pescuise fără succes toată noaptea, să ducă barca în larg şi să-şi arunce mrejele în apa adâncă a lacului. Petru s-a supus şi a prins atât de mult peşte, încât mrejele s-au rupt. El şi-a chemat partenerii, pe Iacov şi Ioan pentru a veni să-l ajute. Cu toţii erau uluiţi de cât de mulţi peşti fuseseră prinşi. Isus i-a spus lui Petru: „Nu te teme; de acum încolo vei fi pescar de oameni“. Apoi, Luca ne spune: „Ei au scos corăbiile la mal, au lăsat totul şi au mers după El“.1 Ei au devenit discipolii Domnului.
Cuvântul discipol şi cuvântul disciplină provin din limba latină şi au amândouă aceeaşi rădăcină – discipulus, care înseamnă elev. Cuvântul accentuează exerciţiul sau punerea în practică. Autodisciplina şi autocontrolul sunt caracteristici consecvente şi permanente ale ucenicilor lui Isus, exemplificate de către Petru, Iacov şi Ioan care, într-adevăr, „au lăsat totul şi au mers după El“.
Ce este ucenicia? Este, în primul rând, supunere faţă de Salvator. Ucenicia include multe lucruri. Include castitatea. Include zeciuiala. Include seara de familie. Include ţinerea tuturor poruncilor. Include părăsirea oricărui lucru care nu este bun pentru noi. În viaţă, totul are un preţ. Luând în considerare măreaţa promisiune a Salvatorului că vom avea pace în această lume şi viaţă veşnică în lumea care va veni, ucenicia este un preţ pe care merită să-l plătim. Este un preţ pe care nu ne putem permite să nu îl plătim. Raportate la binecuvântările promise, cerinţele uceniciei sunt mult, mult mai mici.
Ucenicii lui Hristos primesc chemarea nu doar de a părăsi aspiraţia la lucrurile lumeşti, ci şi de a-şi purta zilnic crucea. A purta crucea înseamnă a păstra poruncile Sale şi a clădi Biserica Sa pe pământ. Înseamnă, de asemenea, autocontrol.2 După cum Isus din Nazaret ne-a instruit: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze“.3 „Şi oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu.“4
Cuvintele unui îndrăgit cântec din Societatea Primară răsună în acord cu toţi cei care-L urmează pe Învăţător:
Încerc să fiu ca Isus;
Pe El să-L urmez mereu.
Ca El să iubesc şi Eu,
În tot ce-i de făcut şi spus.5
Să luăm în considerare câteva dintre lucrurile pe care le-a făcut Isus şi pe care noi, cu toţii, le putem lua ca exemplu.
-
Isus „umbla din loc în loc, făcea bine“.6 Noi, cu toţii, putem face un bine în fiecare zi – pentru un membru de familie, un prieten sau chiar pentru un străin – dacă vom căuta acele ocazii.
-
Isus era Păstorul cel bun care a vegheat asupra oilor Sale şi S-a preocupat de cele care erau pierdute.7 Noi îi putem căuta pe cei singuri sau pe aceia care sunt mai puţini activi şi ne putem împrieteni cu ei.
-
Isus a avut milă de mulţi, inclusiv de sărmanul lepros.8 Şi noi putem avea milă de alţii. În Cartea lui Mormon, ni se aminteşte că trebuie „să [jelim] împreună cu cei care jelesc“.9
-
Isus a depus mărturie despre misiunea Sa divină şi despre lucrarea măreaţă a Tatălui Său. Ceea ce putem face noi este să fim „martorii lui Dumnezeu în toate timpurile“.10
-
Isus a invitat „copiii să vină la [El]“.11 Copiii noştri au nevoie de atenţia şi dragostea noastră, cât şi de grija noastră.
Adevăraţii ucenici ai Salvatorului ar trebui să fie pregătiţi să îşi dea viaţa, iar unii au fost chiar privilegiaţi să o facă. Doctrina şi legămintele ne sfătuiesc:
„Nici unui om să nu-i fie frică să-şi dea viaţa de dragul Meu; pentru că cine îşi dă viaţa de dragul Meu o va găsi din nou.
Şi oricine nu doreşte să-şi dea viaţa de dragul Meu nu este ucenicul Meu“.12
În Faptele apostolilor, citim relatarea despre ucenicul Ştefan care era „plin de har şi de putere şi făcea minuni şi semne mari în norod“.13 Ştefan a întâmpinat un public ostil în Ierusalim care l-a acuzat în mod nedrept de blasfemie, deşi el s-a schimbat la faţă înaintea lor. Ştefan a depus mărturie despre divinitatea Salvatorului şi, atunci când a chemat mulţimea la pocăinţă, mai multe persoane s-au întors împotriva lui. „Dar [el], plin de Duhul Sfânt, şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu“.14 Chiar şi aproape de a fi ucis cu pietre, ultimele cuvinte de pe buzele lui Ştefan au fost: „Doamne, nu le ţinea în seamă păcatul acesta!“.15
La începutul Bisericii în Mexic, doi conducători credincioşi, discipoli ai lui Hristos, au devenit martiri datorită credinţei lor. Cei doi, ale căror vieţi au fost luate, au fost Rafael Monroy şi Vicente Morales.
În timpul revoluţiei din Mexic, Rafael Monroy era preşedintele unei mici ramuri din San Marcos, Mexic şi Vicente Morales era primul său consilier. Pe 17 iulie 1915, au fost răpiţi de către susţinători ai lui Emiliano Zapata. Li s-a spus că vor fi cruţaţi dacă vor renunţa la arme şi îşi vor abandona religia lor ciudată. Fratele Monroy le-a spus răpitorilor că nu avea nici o armă şi, pur şi simplu, a scos din buzunarul său Biblia şi Cartea lui Mormon. A spus: „Domnilor, acestea sunt singurele arme pe care le port tot timpul cu mine; sunt armele adevărului împotriva erorii“.
Când nu s-a găsit nici o armă, fraţii au fost torturaţi cu cruzime pentru a-i forţa să divulge unde erau ascunse arme. Dar nu existau nici un fel de arme. Apoi, au fost escortaţi la periferia micului oraş, unde, ce-i care îi luaseră captivi, i-au ţinut în picioare lângă un frasin mare, în faţa unui pluton de execuţie. Ofiţerul la comandă le-a oferit libertatea, dacă îşi abandonau religia şi se alăturau zapatiştilor, dar fratele Monroy a răspuns: „Religia mea îmi este mai dragă decât propria viaţă şi nu o pot părăsi“.
Atunci, li s-a spus că vor fi executaţi şi au fost întrebaţi dacă au vreo dorinţă. Fratele Rafael a cerut să i se permită ca, înainte de a fi executat, să se roage. Acolo, în prezenţa plutonului, a îngenuncheat şi, cu o voce pe care o puteau auzi cu toţii, s-a rugat ca Dumnezeu să-i binecuvânteze şi să-i protejeze pe cei pe care-i iubea şi să aibă grijă de micuţa ramură care urma să fie lăsată fără conducătorul lor. La finalul rugăciunii, a folosit cuvintele pe care Salvatorul le-a folosit când era răstignit pe cruce şi s-a rugat pentru cei care urmau să-L execute: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!“.16 Cu acele cuvinte spuse, plutonul de execuţie i-a împuşcat pe fratele Monroy şi pe fratele Morales.17
Acum câţiva ani, am fost în Mexic pentru a reorganiza o preşedinţie de ţăruş. În timp ce conduceam un interviu, am avut privilegiul să fac cunoştinţă cu unul dintre descendenţii lui Rafael Monroy. Am fost impresionat de profunzimea mărturiei acelui om şi de angajamentul său faţă de Evanghelie. Când l-am întrebat ce s-a întâmplat cu restul urmaşilor fratelui Monroy, mi-a spus că mulţi dintre ei au slujit în misiuni şi continuă să fie activi, cu credinţă, în Biserică.
La începutul Bisericii, pe lângă Joseph Smith şi Hyrum Smith, au mai fost şi alţi discipoli care şi-au dat viaţa pentru Evanghelia lui Isus Hristos. Credinţa lui Edward Partridge, primul episcop al Bisericii, este consemnată în Doctrină şi legăminte.18 Pe 20 iulie 1833, Edward era acasă, alături de plăpânda sa soţie care abia născuse. Trei tâlhari au năvălit în casă, l-au târât în haosul din stradă şi, apoi, în piaţa în care deja îl aduseseră pe Charles Allen. O bandă de aproape 300 de oameni au cerut, prin purtătorul lor de cuvânt, ca Edward şi Charles să renunţe la credinţa lor în Cartea lui Mormon sau să părăsească ţinutul. Edward Partridge a răspuns: „Dacă trebuie să sufăr pentru religia mea, acest lucru nu va fi cu nimic mai presus decât ceea ce au făcut alţii înaintea mea. Nu mă ştiu să fi făcut rău niciunei persoane din ţinut şi, de aceea, nu voi consimţi să plec. Nu am făcut nimic care să jignească pe cineva. Dacă îmi veţi face rău, faceţi rău unui om nevinovat“. După aceea, banda i-a împroşcat pe Edward şi Charles din cap până-n picioare cu smoală fierbinte care conţinea un acid ce distruge pielea şi, apoi, au aruncat pene care s-au lipit de smoala încinsă.19
Câteva zile mai târziu, când acesta ar fi împlinit 46 de ani, profetul Joseph Smith a caracterizat moartea lui Edward cu aceste cuvinte: „Şi-a pierdut viaţa din cauza persecuţiilor din Missouri şi el este unul dintre aceia al căror sânge va fi cerut de la cei care l-au ucis“.20 Edward Partridge a lăsat în urmă o moştenire care dăinuieşte printr-o mare şi neprihănită posteritate.
Totuşi, de la majoritatea dintre noi nu se cere să murim pentru Biserică, ci să trăim pentru ea. Pentru mulţi, a trăi o viaţă asemănătoare lui Hristos poate fi chiar mai dificil decât a-şi da viaţa. În timpul războiului, am observat că mulţi oameni erau capabili de acte măreţe de altruism, eroism şi nobleţe, fără a se gândi la viaţa lor. Dar când războiul s-a sfârşit şi s-au întors acasă, nu puteau să facă faţă poverilor zilnice ale vieţii şi au fost înrobiţi de tutun, alcool, droguri şi desfrâu care, în final, i-au făcut să-şi piardă vieţile.
Poate că unii vor spune: „Sunt o persoană obişnuită. Nu sunt o persoană importantă şi nici nu ocup o poziţie aparte. Sunt nou în Biserică. Talentele şi abilităţile mele sunt limitate. Contribuţia mea este mică“. Sau poate vor spune: „Sunt prea bătrân pentru a mă schimba. Mi-am trăit deja viaţa. De ce m-aş strădui?“ Nu este niciodată prea târziu pentru a ne schimba. Ucenicia nu vine din poziţii proeminente, bogăţie sau înaltă educaţie. Ucenicii lui Isus provin din diferite nivele ale societăţii. Cu toate acestea, ucenicia pretinde de la noi să abandonăm păcatul şi să ne bucurăm de ceea ce preşedintele Spencer W. Kimball a numit „miracolul iertării“.21 Acesta poate veni doar prin pocăinţă, ceea ce înseamnă să abandonăm păcatul şi să ne decidem ca în fiecare zi să fim discipoli ai adevărului şi ai dreptăţii. După cum a propovăduit Isus: „Ce fel de oameni trebuie să fiţi voi? Adevărat vă spun Eu vouă, tot aşa cum sunt Eu“.22
Mulţi cred că preţul uceniciei este prea scump şi prea apăsător. Pentru unii implică faptul de a renunţa la prea mult. Dar crucea nu este atât de grea pe cât pare. Prin supunere noi dobândim o putere şi mai mare pentru a o purta.
„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.
Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.
Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară“.23
O revendicare dreaptă a calităţii de ucenic vine atunci când putem spune cu siguranţă: „Căile Sale au devenit şi căile mele“.
Binecuvântările uceniciei sunt pregătite şi sunt disponibile pentru toţi aceia care sunt dornici să plătească preţul. Ucenicia oferă sens vieţilor noastre, astfel încât, în loc să rătăcim fără o ţintă, mergem ferm pe acea cărare strâmtă şi îngustă care ne conduce înapoi la Tatăl nostru Ceresc. La necaz, ucenicia ne aduce alinarea, liniştea sufletească şi bucuria de a sluji care, toate, ne ajută să fim mai asemănători lui Isus.
Prin ucenicia Salvatorului ajungem să înţelegem şi să credem în inima şi mintea noastră principiile şi rânduielile salvatoare ale Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Prin ucenicia noastră ajungem să apreciem profunda misiune a profetului Joseph Smith de a restaura în zilele noastre acele principii salvatoare. Ne bucurăm pentru că acum cheile şi autoritatea preoţiei au fost restaurate şi transmise prin preşedinţii Bisericii, începând cu profetul Joseph Smith până la profetul nostru de azi, preşedintele Gordon B. Hinckley.
Suntem recunoscători că prin ucenicia Salvatorului ajungem să ne bucurăm de promisiunea Sa de a avea „pace în această lume“24, satisfacţie, fericire şi împlinire. Prin ucenicia noastră putem primi puterea spirituală de care avem nevoie pentru a face faţă încercărilor vieţii.
Una dintre cele mai măreţe binecuvântări pe care le putem primi în acestă viaţă şi în eternitate este aceea de a fi număraţi printre discipolii devotaţi ai Domnului Isus Hristos. Am o mărturie profundă a acestui adevăr, pe care o depun în numele lui Isus Hristos, amin.