Să iubești pe aproapele tău
Compasiunea este o însușire a lui Hristos. Este născută din dragoste față de alții și nu cunoaște limite.
În această dimineață, vă invit să fiți alături de mine într-o călătorie în Africa. Nu veți vedea vreun leu, vreo zebră sau vreun elefant, dar, poate, la sfârșitul călătoriei, veți vedea cum mii de membri ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă răspund celei de-a doua mari porunci a lui Hristos: „Să iubești pe aproapele tău” (Marcu 12:31).
Imaginați-vă pentru o clipă pământul roșu din zona rurală din Africa. Vă dați seama, după pământul uscat și arid, că ploaia nu a mai căzut în vreo cantitate măsurabilă timp de prea mulți ani. Cele câteva vite care vă apar în cale sunt mai mult oase decât carne și sunt mânate de un văcar karamojong acoperit cu o pătură, cu sandale în picioarele, care se târăște sperând să găsească vegetație și apă.
În timp ce mergeți pe drumul bolovănos și stâncos, vedeți mai multe grupuri de copii frumoși și vă întrebați de ce nu sunt la școală. Copiii zâmbesc și fac cu mâna și dumneavoastră le faceți cu mâna înapoi cu o lacrimă și un zâmbet. Nouăzeci și doi la sută dintre copiii cei mai mici pe care îi vedeți în această călătorie trăiesc în sărăcie lipsindu-le hrana și inima dumneavoastră geme de durere.
În față, vedeți o mamă ducând un recipient de 19 litri plin cu apă, ținut cu grijă, în echilibru pe capul ei, și un altul în mână. Ea reprezintă una dintre fiecare două gospodării din această zonă în care femeile, tinere și în vârstă, merg în fiecare zi mai mult de 30 de minute pe jos, într-o direcție, către o sursă de apă pentru familia lor. Un val de tristețe se revarsă asupra dumneavoastră.
Trec două ore și ajungeți într-o zonă izolată și umbroasă. Locul adunării nu este o sală, nici chiar un cort, ci sub câțiva copaci mari care oferă adăpost împotriva soarelui arzător. În acest loc, observați că nu există apă curentă, curent electric sau canalizare. Vă uitați în jur și știți că sunteți printre oameni care Îl iubesc pe Dumnezeu și simțiți imediat dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Ei s-au adunat pentru a primi ajutor și speranță și dumneavoastră ați ajuns pentru a le împărtăși.
Astfel a fost călătoria surorii Ardern și a mea, în compania surorii Camille Johnson, președinta generală a Societății de Alinare și a soțului dânsei, Doug, și a surorii Sharon Eubank, directoare a Serviciilor Umanitare ale Bisericii, în timp ce am călătorit în Uganda, o țară cu 47 de milioane de oameni din Zona Africa Centrală a Bisericii. În acea zi, la umbra copacilor, am vizitat locul în care se desfășoară un proiect pentru sănătatea comunității care este finanțat, împreună, de Serviciile Umanitare ale Bisericii, UNICEF și Ministerul Sănătăți din Uganda. Acestea sunt organizații de încredere, alese cu grijă pentru a se asigura că fondurile umanitare donate de membrii Bisericii sunt folosite cu prudență.
Oricât de sfâșietor era să vedem copii malnutriți și efectele tuberculozei, malariei și diareii continue, fiecare dintre noi a simțit mai multă speranță într-un viitor mai bun pentru cei pe care i-am întâlnit.
Acea speranță a venit, în parte, prin bunătatea membrilor Bisericii din întreaga lume care au donat timp și bani pentru efortul umanitar al Bisericii. Când i-am văzut pe cei bolnavi și suferinzi fiind ajutați și înălțați, mi-am plecat capul în semn de recunoștință. În acel moment, am înțeles mai bine ce a vrut să spună Împăratul împăraților când a spus:
„Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți împărăția care v-a fost pregătită…
Căci am fost flămând, și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost sete, și Mi-ați dat de băut; am fost străin, și M-ați primit” (Matei 25:34-35).
Salvatorul ne-a implorat: „Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Matei 5:16; vedeți, de asemenea, versetele 14-15). În acel colț îndepărtat al pământului, faptele dumneavoastră bune au luminat viața și au ușurat povara unui popor cu nevoi disperate și Dumnezeu a fost slăvit.
În acea zi călduroasă și plină de praf, mi-aș fi dorit ca dumneavoastră să le fi auzit rugăciunile de laudă și recunoștință față de Dumnezeu. M-ar fi rugat să vă spun în limba lor nativă, karamajong, „Alakara”. Vă mulțumim!
Călătoria noastră mi-a adus aminte de pilda bunului samaritean, a cărui călătorie l-a dus pe un drum prăfuit, nu diferit de cel pe care l-am descris, un drum care ducea de la Ierusalim la Ierihon. Acest samaritean care slujește ne învață ce înseamnă „să iubești pe aproapele tău”.
El a văzut „un om… [care] a căzut între niște tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat, și l-au lăsat aproape mort” (Luca 10:30). Samariteanului „i s-a făcut milă de El” (Luca 10:33).
Compasiunea este o însușire a lui Hristos. Este născută din dragoste față de alții și nu cunoaște limite. Isus, Salvatorul lumii, este întruchiparea compasiunii. Când citim că „Isus plângea” (Ioan 11:35), suntem martori, precum Maria și Marta, ai compasiunii Sale care L-a făcut, mai întâi, să Se înfioare în spirit și să Se tulbure (vedeți Ioan 11:33). Într-un exemplu de compasiune a lui Hristos din Cartea lui Mormon, Isus S-a arătat unei mulțimi și a spus:
„Aveți voi pe vreunii care sunt infirmi sau orbi sau șchiopi… sau care sunt surzi sau care sunt în suferință de orice fel? Aduceți-i pe ei aici și Eu îi voi vindeca pe ei, căci Eu Mă îndur de voi…
El i-a vindecat pe aceștia, pe fiecare dintre ei” (3 Nefi 17:7, 9).
În pofida tuturor eforturilor noastre, dumneavoastră și cu mine nu vom vindeca pe toată lumea, dar fiecare dintre noi poate fi cel care poate aduce o schimbare în bine în viața cuiva. A fost doar un băiețel, un simplu băiețel, care a oferit cele cinci pâini și doi pești care au hrănit pe cei cinci mii. Putem întreba cu privire la darul nostru, așa cum a făcut ucenicul Andrei cu privire la pâini și pești: „Ce sunt acestea la atâția?” (Ioan 6:9). Vă asigur; este suficient să dați sau să faceți ce puteți și, apoi, să-I permiteți lui Hristos să sporească efortul.
În această privință, vârstnicul Jeffrey R. Holland ne-a invitat, „bogați sau săraci… să «facem ce putem» pentru a-i ajuta pe cei aflați la nevoie”. Apoi, dânsul a depus mărturie, la fel ca mine, că Dumnezeu „vă va ajuta și îndruma să faceți acte de ucenicie cu compasiune” („Nu suntem cu toții cerșetori?”, Liahona, nov. 2014, p. 41).
În acea țară îndepărtată, în acea zi de neuitat, am stat atunci și stau acum ca martor al compasiunii care mișcă suflete și schimbă vieți a membrilor Bisericii, atât bogați, cât și săraci.
Pilda bunului samaritean continuă spunând că acesta „a legat rănile [bărbatului]… și a îngrijit de El” (Luca 10:34). Eforturile umanitare ale Bisericii noastre ne ajută să reacționăm rapid la dezastre naturale și să vindecăm rănile din ce în ce mai mari ale lumii provocate de boală, foamete, mortalitate infantilă, malnutriție, strămutări și rănile adesea nevăzute ale descurajării, dezamăgirii și disperării.
Apoi, samariteanul „a scos doi lei, i-a dat hangiului, și i-a zis: «Ai grijă de el»” (Luca 10:35). Ca biserică, suntem recunoscători să colaborăm cu alte „oștiri” sau organizații, cum ar fi Serviciile de Alinare Catolice, UNICEF și Crucea Roșie/Semiluna Roșie, pentru a ne ajuta în eforturile noastre umanitare. Suntem la fel de recunoscători pentru cei „doi lei” ai dumneavoastră, doi euro, doi pesos sau doi șilingi, care ușurează povara pe care prea mulți oameni din întreaga lume trebuie s-o poarte. Este puțin probabil să cunoașteți beneficiarii timpului, leilor și banilor dumneavoastră, dar compasiunea nu ne cere să-i cunoaștem, ci doar să-i iubim.
Vă mulțumim, președinte Russell M. Nelson, pentru că ne aduceți aminte că, atunci „când Îl iubim pe Dumnezeu cu toată inima, El ne ajută să dorim binele altora” („Cea de-a doua mare poruncă”, Liahona, nov. 2019, p. 97). Depun mărturie că fiecare dintre noi va avea parte de mai multă bucurie, pace, umilință și dragoste pe măsură ce răspundem chemării președintelui Nelson de a ne întoarce inimile spre a face bine altora și rugăminții lui Joseph Smith de a „hrăni pe cei flămânzi, a îmbrăca pe cei goi, a asigura văduvelor cele necesare, a șterge lacrimile orfanilor [și] a-i alina pe cei necăjiți, fie în această Biserică, fie în oricare alta, sau în general, oriunde îi [găsim]” („Editor’s Reply to a Letter from Richard Savary”, Times and Seasons, 15 mart. 1842, p. 732).
În toate acele luni de atunci, i-am găsit pe cei flămânzi și suferinzi de pe o câmpie uscată și prăfuită și am fost martori ai ochilor lor care implorau ajutor. În felul nostru, ne-am înfiorat în spirit și ne-am tulburat (vedeți Ioan 11:33) și, totuși, acele sentimente au fost domolite când am văzut compasiunea membrilor Bisericii în acțiune în timp ce cei flămânzi erau hrăniți, văduvele primeau cele necesare, suferinzii erau alinați și lacrimile lor se uscau.
Fie ca noi să încercăm totdeauna să ne îngrijim de buna stare a altora și să arătăm prin cuvinte și fapte că „[suntem] dornici să [purtăm] greutățile unul altuia” (Mosia 18:8), să „[vindecăm] inimile zdrobite” (Doctrină și legăminte 138:42) și să ținem cea de-a doua mare poruncă a lui Hristos de a-l „[iubi] pe aproapele [nostru]” (Marcu 12:31). În numele lui Isus Hristos, amin.