Un viitor plin de speranță

Adunare de devoțiune pentru tinerii adulți din întreaga lume

Vârstnicul Jeffrey R. Holland, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, și sora Patricia T. Holland

Duminică, 8 ianuarie 2023

Vârstnicul Jeffrey R. Holland: Dragii noștri tineri prieteni de pretutindeni! Cât de privilegiați suntem, sora Holland și cu mine, să fim cu voi în această seară! Chiar dacă ajungem la cei mai mulți dintre voi din întreaga lume prin minunea tehnologiei moderne, suntem încântați să avem un auditoriu prezent fizic aici, la această universitate și institutul ei de religie, unde Pat și cu mine ne-am început educația universitară, ne-am întâlnit și ne-am căsătorit.

Aștept să văd dacă o undă de neliniște a trecut prin încăpere când am rostit cuvântul căsătorie. Nu vă faceți griji. Nu vom vorbi despre căsătorie în această seară. Unii dintre voi sunteți deja căsătoriți și nu dorim ca ceilalți să fugă țipând din încăpere. Dar menționez rădăcinile și începuturile noastre romantice ca tineri adulți, cu gândul că, dacă această dorință ne-a atins pe noi într-o seară ca aceasta, cine știe? Ar putea să-i atingă și pe alții.

Cu siguranță, multe dintre voi, surorilor, ne-ați spus că sunt unii bărbați care au nevoie să fie atinși, dacă nu cu săgeata lui Cupidon, atunci, probabil, cu o mică paletă de pickleball. Dacă, în această seară, există vreo tânără fată acolo, care stă lângă un tânăr băiat care se potrivește acestei descrieri, vârstnicul și sora Holland îi dau permisiunea să-i dea un cot în coaste chiar acum – suficient de blând pentru a exprima dragoste, suficient de clar pentru a-i transmite mesajul. Vom fi fericiți dacă un astfel de ghiont va funcționa pentru voi în modul în care a funcționat pentru noi, cu excepția faptului că, în cazul nostru, au fost cotul meu și coastele surorii Holland.

În următoarea lună iunie se vor împlini 60 de ani de când Pat și cu mine ne-am căsătorit în Templul St. George, la doar un kilometru distanță de acest campus universitar. Șase decenii împreună ne oferă o ocazie binevenită să spunem adio unei perioade care a fost grea pentru mulți și tragică pentru unii. Ieșim treptat din pandemia COVID-19, dar această plagă de proporții aproape biblice este încă o problemă foarte reală în multe părți ale lumii, având în vedere că încă este raportată, zilnic, o medie de 1.700 de decese din cauza acestei boli.¹ Această nenorocire a avut efecte grave nu numai asupra sănătății fizice, ci, de asemenea, asupra vieții sociale, politice și economice a aproape fiecărui om de pe planetă, într-un fel sau altul.

Un alt fel de nenorocire este cea care se desfășoară încă în estul Europei, unde bunurile a milioane de oameni, inclusiv membri ai Bisericii, au fost distruse, ei au fost strămutați sau chiar și-au dat viața într-un conflict pe care nu l-au cerut și pe care nu l-au meritat. Cu doar câteva săptămâni în urmă, în timp ce ne aflam în Europa pentru a îndeplini o însărcinare, sora Holland și cu mine ne-am întâlnit cu câțiva dintre refugiații ucraineni. Am râs și am plâns și ne-am rugat alături de cei care au lăsat totul în urmă și au fugit doar cu hainele de pe ei. Am simțit aceeași emoție și întristare pentru membrii noștri credincioși din Rusia, care nu sunt responsabili pentru acest conflict, dar sunt afectați de el. Pe lângă aceste tragedii, în multe locuri din lume, vedem împușcături în masă – inclusiv o tragedie chiar săptămâna trecută aici, în sudul statului Utah – conținut imoral în divertisment și activități politice în care principii fundamentale, precum integritatea, bunătatea și onestitatea par să fi fost, cumva, uitate.

Și, desigur, sunt multe alte probleme culturale și sociale care ne îngrijorează. Dar noi nu am venit în această seară să vă întristăm cu problemele lumii. De fapt, am venit pentru a face chiar opusul! Noi înțelegem pesimismul și nesiguranța cu care se confruntă generația voastră. Și ne cerem iertare că generația noastră nu a rezolvat unele dintre aceste probleme cu care vă confruntați voi acum. Dar vă chemăm pe voi și pe fiecare tânăr sfânt din zilele din urmă să fiți în fruntea forței morale care poate rezolva aceste probleme, care poate respinge torentul de teamă, pesimism și neliniște care ne înconjoară. Cât de important este ca voi să vă rugați nu numai ca Domnul să aibă întâietate în viața voastră², după cum a cerut președintele Russell M. Nelson, ci, de asemenea, să vă rugați ca valorile vieții voastre să aibă întâietate în viețile altora care nu sunt încă atât de siguri de importanța lor. Dacă, în calitate de ucenici personali ai Domnului Isus Hristos, am fi cu toții mai iubitori, mai pașnici și mai buni, dacă am încerca să ținem poruncile lui Dumnezeu cât de bine putem, atunci am avea toate motivele să ne simțim încrezători în ceea ce privește starea lumii și a noastră. Pășind în viitor în acest mod, plini de pace și promisiuni divine, am putea avea un impact absolut uluitor asupra lumii. Abraham Lincoln a spus odată că a încercat să smulgă o buruiană și să planteze în locul ei o floare, de fiecare dată când a avut ocazia. Dacă am face toți acest lucru, pustiurile noastre morale și spirituale ar deveni, într-o clipită, adevărate grădini.³

Aceia dintre voi care, în această seară, sunteți în Germania – unde atât de multă ospitalitate creștină le este arătată acelor refugiați ucraineni pe care i-am întâlnit – veți recunoaște zicala, atribuită lui Johann Goethe, care spune: „Dacă fiecare om ar mătura în fața ușii sale, întreaga lume ar fi în curând curată”.

Astfel, cunoscând încercările și dorind să vă oferim o cale de a le aborda, sora Holland și cu mine venim în această seară așa cum a spus apostolul Petru că ar trebui să facem: „Totdeauna gata să [răspundem] oricui [ne] cere socoteală de nădejdea care este în [noi]”⁴. Vom vorbi despre speranță afirmând că nu trebuie s-o pierdem niciodată pe ea sau pe virtuțile surori cu ea – credința și caritatea. Ne dăm seama că sunt o mulțime de moduri de a defini aceste principii strâns legate și, în această seară, ne veți auzi oferind câteva dintre definițiile noastre. Ne veți auzi, de asemenea, declarând împreună cu Moroni că speranța este esențială dacă dorim „să [primim moștenirea] pe care [Dumnezeu a pregătit-o pentru noi]”⁵. Vrem ca voi să vă cereți acea moștenire în calitate de fii și fiice ai unui împărat. Pentru a face acest lucru, trebuie să înțelegem că speranța nu este doar mesajul și conduita celor care sunt optimiști în mod natural; este privilegiul tuturor celor care cred.⁶ În calitate de credincioasă care este absolut plină de speranță (și credință și caritate), sora Holland simte foarte puternic importanța acestei congregații mondiale din această seară și care trebuie să fie rolul vostru în zilele care vor urma. Ea știe că voi sunteți grupul căruia îi vom preda ștafeta și simte că este esențial ca voi să pășiți înainte și să vă acceptați destinul. Sora Holland.

Sora Patricia T. Holland: Vă iubesc din toată inima. Voi sunteți cea mai puternică generație de tineri adulți care a existat vreodată în această lume. Vă iubesc pentru aceasta. Vârstnicul Holland și cu mine suntem atât de recunoscători pentru că vă țineți legămintele și vă străduiți să faceți ce este drept. Și pentru că sunteți atât de mulți, veți avea puterea să faceți lucrul despre care a vorbit vârstnicul Holland. Văd lumina voastră în această încăpere. Este atât de strălucitoare! Mă face să mă gândesc la momentul în care Salvatorul S-a arătat nefiților. El a spus: „Țineți sus lumina, pentru ca aceasta să lumineze lumea. Iată, Eu sunt lumina pe care voi o veți ține înălțată”⁷. Am fost și noi tineri ca voi, dar, acum, suntem înaintați în vârstă. Când privesc înapoi la viața mea și, dacă aș putea trăi din nou oricare parte din ea, aș face un lucru diferit – foarte diferit – aș simplifica! Mi se pare că totul este mai bun când este simplificat – mâncarea, îmbrăcămintea, mobilierul și programul nostru. Ceea ce regret cel mai mult din tinerețea mea este că nu am văzut frumusețea simplă a Evangheliei; am făcut chiar și Evanghelia să fie prea complexă. Am simțit că era prea copleșitoare, prea dificilă și, uneori, chiar prea misterioasă. Mi se părea că, deși eram tânără adultă, trebuia să urc un munte al neprihănirii, să trec printr-un cuptor aprins al purificării și să deslușesc toate controversele doctrinare cunoscute de omenire dacă voiam să pot sta vreodată înaintea lui Dumnezeu.

Nu mai este nevoie să spun că, în mintea mea de atunci, aceasta era mai mult decât se simțea în stare să facă o fetiță din sudul statului Utah. A fost așa cum cineva a spus odată: „Motivul pentru care oamenii nu se alătură vouă, creștinilor, este acela că voi vă purtați religia ca pe ceva ce dă dureri de cap, ca pe o cunună de spini”. Există o singură persoană care a trebuit să poarte acea cunună de spini și El a făcut aceasta pentru ca noi să putem trăi având bucurie, belșug și pace – nu disperare. Evanghelia nu a fost menită niciodată să fie un munte pe care acea fetiță să nu-l poată urca. El a dorit ca ea – și toți ceilalți din lume – să fie întotdeauna plini de speranță. El dorește să știm că Evanghelia este frumos de simplă și pur și simplu frumoasă.

Dar vă rog să nu înțelegeți greșit. Când vorbesc despre speranță, nu doresc să spun că Hristos ne va da o baghetă magică sau o sabie laser modernă. Speranța noastră trebuie să fie mai mare decât cea a lui Pinocchio „când adresăm o dorință unei stele”⁸ dacă ne dorim să fie speranța despre care Salvatorul a propovăduit. Dragi tineri frați și surori, este un dar, darul Său pentru noi și pentru întreaga familie umană. Și ar trebui să-l recunoaștem ca pe o lumină care strălucește într-o lume întunecată. După cum spunea un scriitor: „Nimeni nu este total nefericit, [cu excepția] acelora care trăiesc fără speranță”⁹.

Dulcea simplitate pe care o implică descoperirea acestui dar al speranței constă în aceea că nu trebuie să-l cauți; nu trebuie să alergi după el; nu-l creezi și nu poți să-l creezi. Asemenea multor altor lucruri din sfera harului, nu-l vei dobândi bizuindu-te pe propria tărie sau pe cea a unei alte persoane. Nu implică formule secrete sau vreo mantra magică. Nu va rezulta din exerciții de respirat adânc (oricât de valoroase ar fi) sau din cititul unei alte cărți despre cum să găsești fericirea.

Rolul pe care îl jucăm este important, dar, de fapt, foarte mic; Dumnezeu are partea cea mai mare a însărcinării. Partea noastră este să venim la El cu smerenie și simplitate, apoi să nu ne îngrijorăm și să nu ne temem.¹⁰ De ce este atât de simplu? Pentru că la baza a tot ce ne-a învățat Hristos – în fiecare scriptură, istorisire și pildă – se află promisiunea că „toate lucrurile sunt cu putință”¹¹ la Dumnezeu, promisiunea că puterea lui Dumnezeu poate șterge fiecare lacrimă¹². Trebuie să renunțăm la disperarea personală și să căutăm odihnă în Domnul.¹³ Așadar, venim înaintea Sa cu umilința și smerenia inimii¹⁴ pentru a primi binecuvântările care vin datorită dragostei Sale neîncetate. Încrederea noastră trebuie să fie ca cea a unui copilaș sau a unui miel, ceea ce suntem, de fapt, în marea Sa turmă.

Inimile noastre vor fi întotdeauna neliniștite până își vor găsi odihna în Dumnezeu.

Această chemare de a fi umili și smeriți în inimă – una dintre puținele descrieri pe care le-a menționat Domnul despre Sine – că era umil și smerit în inimă – este o chemare pentru noi, toți, în calitate de ucenici ai Săi. Dacă putem trăi astfel, spune El, vom găsi odihnă pentru sufletul nostru și vom descoperi că jugul Său este bun, că sarcina Sa este ușoară¹⁵. Văd această chemare de a fi umil și smerit din nou și din nou când citesc din scripturi. (Se întâmplă, probabil, pentru că eu am nevoie de aceasta din nou și din nou.)

Sunt sigură că niciun lucru care are o consecință spirituală importantă nu a fost făcut vreodată de cineva care nu a fost plin de speranță și umil. Sperăm ca, în această seară, să ajungeți la acest mod de gândire – să învățați acest lucru cât sunteți încă tineri. Dorim să știți cu toată inima voastră că Dumnezeu este Tatăl vostru, că El v-a „purtat pe umăr de la nașterea voastră”¹⁶, că El are planuri pentru voi, planuri pentru un viitor plin de speranță¹⁷.

Permiteți-mi să vă împărtășesc două fragmente de scriptură din Vechiul Testament, pe care le îndrăgesc, care folosesc acest limbaj. În Isaia se spune:

„Ascultați-Mă, casa lui Iacov, și toată… [casa] lui Israel, voi, pe care v-am luat în spinare de la obârșia voastră, pe care v-am purtat pe umăr de la nașterea voastră…

până la bătrânețea voastră… până [veți deveni cărunți] vă voi sprijini. V-am purtat, și tot vreau să vă mai port, să vă sprijin și să vă mântuiesc”¹⁸.

Iar, în Ieremia, scrie:

„Căci Eu știu gândurile, pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde.

[Apoi, când] Mă veți chema… Mă veți ruga… vă voi asculta”¹⁹.

Depun mărturie, tineri frați și surori, că acesta este un adevăr născut din experiența personală că Tatăl nostru Ceresc Își va face partea în împlinirea acestor promisiuni. Depinde de noi să credem, să credem pur și simplu, să fim mai asemănători copiilor în umilința și mai ales recunoștința noastră pentru primirea darurilor Sale. Vă doriți ca acest an să fie unul cu adevărat minunat? Vă doriți un viitor plin de speranță? Credeți că sunt pregătite mari binecuvântări pentru voi? Ați văzut destul din bunătatea lui Dumnezeu pentru a spera și a vă înălța? Ironia este că acest lucru se face îngenunchind, plecându-vă, poate chiar căzând la pământ, la picioarele lui Dumnezeu. Cât este de simplu! Îngenunchind, plecându-vă, căzând la pământ la „scaunul harului”²⁰.

Vârstnicul Holland a spus că veți găsi acest dar prețios al speranței legat de alte două daruri de la Dumnezeu – cel al credinței și cel al carității. Vă rog să nu faceți cum am făcut eu când am fost mai tânără: să nu faceți ca aceste virtuți să fie atât de mari și complexe, încât să vă pierdeți speranța încercând să le înțelegeți. Prețuiți simplitatea lor.

Vă ofer această ordine simplă. Credința este convingerea că există un Dumnezeu, speranța este încrederea că El ne va ajuta și caritatea este dragostea și posibilitatea Sa de a lucra prin noi pentru a-i binecuvânta pe alții.

Am învățat cu privire la caritate că niciunul dintre noi nu are energia, timpul, resursele sau tăria de a face tot ce inimile noastre ar dori ca noi să facem. Nu le putem face pe toate; dorința inimii noastre întrece capacitatea noastră. Cât de minunat este faptul că puterea lui Dumnezeu, pe care o avem în noi, poate mări impactul nostru modest, poate multiplica eforturile noastre limitate și poate face pentru alții ceea ce nu am putea face niciodată singuri.

Această abordare simplă a acestor trei mari principii doctrinare mi-a binecuvântat viața. Îmi doresc să le fi putut vedea mai devreme în acest mod mai puțin intimidant. Cred cu fermitate că Dumnezeu a dorit ca astfel de adevăruri ale Evangheliei să fie suficient de clare, ca să fie înțelese chiar și de un copil. Îmi permiteți să repet? Credința este convingerea că Dumnezeu există. Speranța este încrederea că El ne va ajuta. Și caritatea este dragostea Sa care lucrează prin noi.

În timp ce vorbesc despre daruri de la Dumnezeu, permiteți-mi să mai adaug un dar care ne mărește speranța în acest an nou. Ceea ce ne luminează credința, speranța și caritatea este nespus de frumosul – și nespus de simplul – dar al luminii lui Hristos. Această lumină, atât de strâns legată de speranță, este un dar oferit fiecărui bărbat, fiecărei femei și fiecărui copil care s-a născut sau se va naște vreodată în viața muritoare. Este înrădăcinată în natura noastră. Este parte a sufletului nostru.

Unul dintre fragmentele mele scripturale preferate cuprinde această afirmație: „Și Spiritul dă lumină fiecărui om care vine pe lume; și Spiritul luminează în toată lumea pe fiecare om”²¹.

Această lumină este unul dintre motivele fundamentale pentru a avea speranță în viața noastră. Este atât de încurajator, atât de entuziasmant și atât de plin de speranță că există ceva în noi care nu doar că ne spune că există o cale potrivită de a trece prin complexitatea vieții, ci ne spune, de asemenea, că vom găsi acea cale dreaptă dacă suntem „[umili și smeriți în inimă]”²². După cum a spus președintele Nelson întregii Biserici cu o săptămână în urmă: „Lumea are nevoie de lumina lui Isus Hristos. Iar lumea are nevoie [disperată] de lumina voastră [minunată]”²³.

Tinerii mei prieteni minunați, cea mai sinceră rugăciune a mea din această seară – speranța mea – este ca voi, toți tinerii adulți din întreaga lume, să primiți această chemare ca pe o slujire personală, să luați speranța despre care a vorbit Salvatorul și să o duceți ca pe o torță celor care simt că lumea este un loc întunecat și dificil. Există vreo modalitate prin care vă pot încuraja să vedeți că purtarea acestei lumini trebuie să fie slujirea voastră în zilele din urmă? Vă rog, vă rog să înțelegeți că acesta este cel mai important lucru pe care simt că trebuie să vi-l spun în această seară. Cea mai mare teamă a mea a fost că nu-l voi spune suficient de bine încât să mă credeți cu adevărat. Trebuie să purtați această lumină în așa fel încât tot întunericul din lume să nu o poată stinge vreodată.

Acest mod simplu, dar puternic de abordare a ceea ce, altfel, sunt lucruri mari și complexe poate schimba traiectoria unei lumi decăzute, întunecate. Vă rog să aveți credință în Dumnezeu, sperați că El vă va ajuta și primiți caritatea care Îi permite să lucreze prin voi pentru a îndeplini ceea ce numai voi puteți.

În timp ce acceptați această provocare și începeți acest an nou, după ce ați privit înăuntrul vostru, vă implor, priviți în sus. Ochii care vă privesc de sus sunt ai Tatălui vostru iubitor din Cer care poate și va revărsa asupra voastră toate acele lucruri la care sperați în neprihănire. Nu puteți primi aceste binecuvântări dacă alergați după ele. Vă rog, nu mai alergați până la epuizare. Liniștiți-vă; opriți-vă. Simplificați. Fiți umili și smeriți în inimă și rugați-vă. Depun mărturie în fața voastră că miracole vor avea loc când încetinim, ne liniștim și îngenunchem. Tot ce are Tatăl poate fi într-o zi al vostru.²⁴ Ce mod cu adevărat plin de speranță de a vă întâmpina viitorul. Vă iubesc foarte mult, vă admir și mă voi ruga întotdeauna pentru voi. În numele lui Isus Hristos, amin.

Vârstnicul Holland: Mulțumesc, soră Holland, nu doar pentru că propovăduiești Evanghelia, ci și pentru că trăiești potrivit ei și ai inima plină de speranță în Hristos. În cele mai grele zile ale noastre – și, în cele șase decenii de căsătorie, ai avut astfel de zile – sora Holland a trăit potrivit învățăturilor pe care le-a propovăduit. A fost întotdeauna credincioasă. S-a încrezut întotdeauna în lumina eternă din sufletul ei. A trăit întotdeauna cu certitudinea că Dumnezeu ne va auzi rugăciunile și ne va arăta calea, chiar dacă nopatea părea întunecată. Într-o lume care, uneori, părea copleșitoare pentru un cuplu tânăr, adevărurile și promisiunile Evangheliei au fost, adesea, tot ce aveam de care să ne ținem, dar aceasta a fost suficient pentru că iată-ne aici, în seara aceasta, după ce am primit, în aproape 60 de ani de căsnicie, mai multe binecuvântări decât am fi putut visa vreodată. Așadar, așa cum spune și a făcut această femeie frumoasă, vă rog să sperați, să vă rugați întotdeauna și să fiți credincioși.

La sfatul surorii Holland, adaug încurajarea scripturală de a înfrunta viitorul cu cât mai multă bucurie posibil. Odată, cineva a scris că, dintre toate încurajările pe care Hristos ni le-a dat, dintre toate speranțele pe care ni le-a oferit în repetate rânduri, cea pe care, în repetate rânduri, noi nu am reușit s-o acceptăm este încurajarea de a fi bucuroși și a îndrăzni²⁵. Putem noi, vă rog, să ne încredem în cuvântul lui Hristos în această privință? Putem să-l punem la încercare? Fie ca noi să acceptăm această fericită invitație plină de speranță, din această seară, în timp ce ne folosim de încă o șansă de a începe un an nou și a ne face viața exact așa cum dorim să fie.

Ca în cazul tuturor invitațiilor Sale, Hristos a trăit potrivit lor înainte de a le propovădui. În pofida poverilor pe care le-a purtat, El a fost optimist, pozitiv și i-a ajutat pe alții sa fie la fel, inclusiv, aș adăuga, pe profeții lui Dumnezeu. Din adâncurile închisorii Liberty – și adâncurile disperării pe care o trăia acolo – sfatul suprem pe care profetul Joseph Smith l-a dat sfinților care erau afară rugându-se pentru eliberarea sa a fost „să facem cu voioșie toate lucrurile care stau în puterea noastră; și atunci, putem sta neclintiți, cu cea mai mare siguranță, pentru a vedea salvarea lui Dumnezeu și brațul Său dezvăluit”²⁶. Și nimeni nu este mai optimist, nu are o mai mare speranță decât Russell Marion Nelson, profetul nostru în viață care a reamintit sfatul lui Joseph când ne-a spus recent: „Nicio binecuvântare spirituală nu va fi refuzată celor neprihăniți… Domnul ne va îndemna să privim… către viitor cu «speranță plină de bucurie» [Învățături ale președinților Bisericii: Joseph Smith (2007), p. 541]”²⁷. Profeții sunt bucuroși pentru că ei sunt ucenici adevărați ai lui Isus Hristos și aceasta este sursa supremă a întregului optimism. Profeții sunt bucuroși pentru că ei cunosc planul; ei știu cine este victorios la final.

Așa cum a exprimat atât de frumos sora Holland, capacitatea de a privi pozitiv lumea este încă un dar de la Dumnezeu. „Oamenii” – și eu aș sublinia bărbații, femeile și copiii, „sunt ca să poată avea bucurie”²⁸, spun scripturile. De aceea există un „plan al fericirii”²⁹. Ca urmare a acestui plan și a ispășirii lui Hristos, care este partea lui centrală, noi putem avea speranță oricât de întunecate ar putea fi unele zile.

Măreția exemplului Salvatorului în acest caz merită venerația noastră acum, în pragul noului an în care ar putea exista unele încercări pentru unii dintre noi. Gândiți-vă la aceasta. Cum a putut Isus să vorbească despre bucurie în mijlocul suferinței de care a avut parte până la răstignire? Chiar și în atmosfera prevestitoare de rău, care trebuie să fi existat în timpul Cinei celei de taină, Hristos continuă să amintească ucenicilor Săi motivul și îndatorirea pe care le au să fie bucuroși și să îndrăznească³⁰. M-am gândit cu venerație: Cu toată durerea care Îl aștepta, cum a putut El să vorbească atât de pozitiv și să Se aștepte ca frații Săi să privească toate acestea cu bucurie și să îndrăznească! Cu siguranță, această manifestare a credinței Sale, speranței și carității Sale este rezultatul faptului că El cunoaște sfârșitul evenimentelor. El știe că neprihănirea are întâietate când ultimele cuvinte sunt rostite. El știe că lumina cucerește întotdeauna întunericul veșnic și veșnic și veșnic. El știe că Tatăl Său din Cer nu dă niciodată o poruncă fără a asigura și calea de îndeplinire a ei.³¹ O victorie îi face pe toți să fie bucuroși și Hristos avea să fie Cel victorios în marea Sa confruntare cu moartea și iadul. Aceasta este o expunere teologică grea pentru această seară, dar acesta este motivul pentru care erau fericiți. Hristos triumfător este sursa speranței noastre în acest nou an și în fiecare an – în veci.

Având în vedere distragerile vieții și ispitele lui Lucifer, poate fi dificil să continui să ai speranță și să fii bucuros mâine sau luna următoare sau anul următor. Cu toate acestea, acesta a fost exact motivul pentru care sora Holland a cerut simplificarea și concentrarea cu tenacitate asupra elementelor fundamentale ale vieții unui sfânt din zilele din urmă. Uneori, ne concentrăm asupra lor în mod voluntar și, alteori, viața o face pentru noi, dar, în ambele cazuri, dacă ne-am clădit mărturiile pe principiile fundamentale ale Evangheliei, putem obține din experiențele noastre pline de încercări la fel de mult cât obține, în prezent, din ale lui un respectat prieten al meu. El, soția sa și fiica sa – și cred că ei ne ascultă în această seară – se confruntă, toți, cu diferite probleme de sănătate chiar acum – probleme foarte grave, trebuie să adaug. Au toate motivele să-și înalțe brațele spre cer și să se întrebe cât i-a ajutat speranța lor sau credința lor sau caritatea lor. Dar datorită uceniciei ferme atât în timpuri de bucurie, cât și de tristețe, acestea au întâietate.

Recent, într-un mesaj (pe care vi-l împărtășesc cu permisiunea lui) prietenul meu a scris:

„În ultimele câteva luni, lumea mea a devenit foarte mică, [de mărimea paturilor de] spital și a saloanelor pentru bolnavi. Recuperarea soției mele după transplantul de rinichi s-a dovedit a fi greoaie și ea a petrecut ultima lună intrând și ieșind din spital. Ca urmare, eu m-am «deconectat» de la o mare parte a lumii [din jurul meu]”. Gândiți-vă la cuvântul simplitate.

El spune în continuare: „Nu mi-a plăcut niciodată ideea că Domnul ne dă încercări, dar cred cu tărie că El le poate folosi în scopurile Sale. Un lucru pe care l-am învățat în ultimele câteva săptămâni este cât… de importantă și reală este esența Evangheliei, [spre deosebire de atât de multe lucruri care pot fi atât de inutile]. Experiența de a-i iubi pe alții, experiența de a fi iubit și slujit de alții, prezența liniștită a glasului lui Dumnezeu în timp ce stai epuizat lângă patul unui copil bolnav sau în camera de spital a unei soții deznădăjduitor de bolnave, noaptea târziu, auzind cuvântul divin: «Pacea să fie în sufletul tău, fiul meu».

Am citit Cartea lui Mormon și evangheliile și am simțit dragostea lui Dumnezeu. Dincolo de susținerea din partea Bisericii și dincolo de teologia abstractă, lucrurile care ne pot ajuta să ne târâm spre lumină… sunt realitatea credinței, … mărturia, speranța și dragostea”.

El spune în încheiere: „Nu am putut să particip la adunările de împărtășanie mai multe săptămâni, dar am văzut atât de mulți oameni buni care au fost fideli… legămintelor lor slujind familiei mele… Sunt atât de binecuvântat cu atât de multe și Îl iubesc pe Domnul, iubesc Evanghelia, iubesc restaurarea și Biserica”³².

Această mărturie elocventă despre speranță și perseverență exprimată într-o perioadă foarte grea mă impresionează profund. Și este nevoie să știm că, la un moment dat, speranțele noastre și convingerile noastre vor fi, fără îndoială, testate și desăvârșite și în creuzetul similar al suferinței personale. Tinerii mei prieteni frumoși, credința netestată nu este credință. Noi spunem că suntem clădiți pe stânca lui Hristos. Ar fi mai bine să fim, pentru că viața are furtunile și vijeliile ei și o temelie de nisip nu va rezista când vântul va sufla, ploaia va curge și inundațiile vor năvăli.³³

Un ultim comentariu înainte de încheierea acestei transmisiuni în întreaga lume cu care începem un minunat an nou, inclusiv un an nou de institut. Unii dintre voi din întreaga lume ați putea fi îngrijorați cu privire la lucruri mai serioase decât cursul la care să vă înscrieți la școală sau cariera pe care ar trebui s-o urmați. Alții dintre voi v-ați putea lupta cu povara vinovăției – și nimic nu reduce sau descurajează speranța noastră și nu aduce o mai mare îndepărtare de Dumnezeu decât încălcarea. Sora Holland și cu mine nu am ales în mod conștient să facem din aceasta o discuție despre păcat sau încălcare, dar ar fi lipsă de responsabilitate din partea noastră să nu vorbim despre ceea ce Domnul a spus că este obligația noastră să propovăduim.

Principiul plin de speranță al pocăinței și punerea ei în practică va reprezenta întotdeauna o necesitate universală. Când am comis o încălcare, știm exact de ce flacăra speranței noastre pâlpâie și de ce, uneori, pare să se stingă. Într-o astfel de situație, trebuie să ne schimbăm, ori speranța noastră într-un viitor cu bucurie este sortită pieirii. Acea flacără se stinge pentru totdeauna. De aceea noi, toți, avem nevoie să ne pocăim. Cu toții! În fiecare zi, a spus președintele Nelson.³⁴

De aceea vă îndemn în această seară să rezolvați imediat, chiar din acest ceas, orice povară a încălcării, păcatul fiind cel mai mare dușman, pe care îl cunosc în întreaga lume, al speranței și fericirii. Mergeți înaintea Domnului cu mărturisirea voastră și mergeți în fața episcopului dacă păcatul vostru o cere. Dar schimbați orice este greșeală, mare sau mică. Pocăința este calea pe care ajungem la un început nou; este calea pe care ajungem la un viitor mai bun. Viața este suficient de grea și fără să purtați în spate povara greșelilor – întreaga zi, în fiecare zi, întreaga noapte, în fiecare noapte. Scăpați de ele. Schimbați neliniștea cu pacea. Schimbați tristețea cu bucuria. Hristos Și-a dat chiar viața pentru ca voi să puteți fi liberi să faceți aceasta.

Apoi, puteți face ceea ce Nefi ne cere tuturor să facem. În ceea ce este, în esență, mesajul său de rămas-bun lăsat cu puțin timp înaine de moarte, acest fiu care a văzut multe conflicte și certuri spune ceea ce sora Holland și cu mine am încercat să spunem în această seară:

„Înaintați cu fermitate în Hristos, având o strălucire perfectă a speranței și o iubire de Dumnezeu și de toți oamenii”³⁵.

„O strălucire perfectă a speranței” născută din iubire de Dumnezeu și de toți oamenii – aceasta ne dorim pentru voi în noul an. Acea speranță strălucitoare va fi însoțită de șoapta incontestabilă că Dumnezeu vă iubește, că Hristos este Mijlocitorul vostru, că Evanghelia este adevărată. Strălucirea ei vă va aduce aminte că, în Evanghelie, există întotdeauna – în fiecare zi, în fiecare ceas – o șansă nouă, o viață nouă, un an nou. Ce miracol! Ce dar! Și datorită darului lui Hristos, cele mai bune lucruri din viață sunt ale noastre dacă continuăm să credem cu neclintire și continuăm să încercăm și continuăm să sperăm.

Vă amintiți acele condiții globale despre care am vorbit la început? Înfruntați-le și înfruntați-vă încercările știind că, cu credință, totul este bine în final. Refuzați să acceptați lumea pentru ceea ce pare a fi. Luminați-o cu strălucirea speranței voastre și faceți-o ce trebuie să fie. Fiți acea lumină care sora Holland v-a îndemnat să fiți, o lumină care nu se stinge niciodată, lumina Salvatorului lumii.

În această seară, vă dau, fiecăruia dintre voi, o binecuvântare apostolică, pentru acest an nou, cu privire la lucruri pe care le știu cu certitudine și lucruri de care veți avea nevoie întotdeauna. Fac astfel din dragoste pentru voi, dragostea Domnului pentru voi, dragostea Primei Președinții și a Cvorumului Celor Doisprezece pentru voi. Dragostea tuturor! Și pentru că vă aflați, aici, în această seară. Vă binecuvântez ca puterea simplă, dar extraordinară, intrinsecă principiilor salvării, precum credința, speranța și caritatea, să fie întotdeauna evidentă și eficientă în viața voastră. Vă binecuvântez să știți, așa cum eu știu cu siguranță, că Evanghelia lui Isus Hristos este prețioasă pentru fiecare, veșnic plină de speranță și etern adevărată. Cu autoritate apostolică, depun mărturie că așa este și că acesta este singurul răspuns care nu dă greș la multele încercări ale vieții voastre și a mea și singura cale de a fi exaltat în măreția eternității.

Vă binecuvântez pe cei care ați putea vorbi în aceste zile despre o „criză a credinței”. Adevărata credință, credința care schimbă vieți, credința avraamică este întotdeauna în criză. Acesta este modul în care aflați dacă există credință. Vă promit că mai multă credință înseamnă mai puțină criză, până când, în cele din urmă, Dumnezeu spune: „Bine, rob bun şi credincios”³⁶.

Vă binecuvântez pe fiecare dintre voi să știți că Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă este axact aceasta: Biserica lui Isus Hristos. Și doar prin principiile și rânduielile pe care le oferă poate cineva să ajungă pe deplin „la înălțimea staturii plinătății lui Hristos”³⁷. Vă binecuvântez pe fiecare, individual și pe nume, cu toate darurile de care aveți nevoie în această călătorie și vă binecuvântez, vă implor, să perseverați cu răbdare în timp ce Tatăl vostru din Cer, în înțelepciunea Sa, găsește cea mai bună cale să vă dea frecvent ceea ce cereți și, mai ales, să vă dea fără greș ceea ce aveți nevoie. Despre dragostea divină a lui Dumnezeu, despre mijlocirea eternă a Salvatorului pentru noi și despre alinarea constantă pe care ne-o aduce Duhul Sfânt, despre puterea preoției sfinte și despre tradiția profetică întruchipată acum de președintele Russell M. Nelson, despre divinitatea Cărții lui Mormon și despre „strălucirea perfectă a speranței” pe care o aduce această Evanghelie, eu depun mărturie solemnă și sacră și în persoană în viața mea. Fac aceasta în numele Său, Cel care este sursa speranței mele, chiar în numele Domnului Isus Hristos, amin.