„Lucrările lui Dumnezeu sunt făcute cunoscute”, Liahona, ian. 2025.
Portrete de credință
Lucrările lui Dumnezeu sunt făcute cunoscute
Nu știam dacă aveam să fiu vindecată sau dacă aveam să rămân oarbă. Știam doar că avea să se împlinească voia lui Dumnezeu și că El avea să mă ajute să trec prin încercarea mea.
Fotografii de Christina Smith.
În 7 ianuarie 2023, m-am trezit fără vedere la ochiul drept și cu aproximativ 10% vedere la ochiul stâng. Lumea a devenit brusc gri – literalmente. Culoarea și lumina dispăruseră. Am fost lăsată în întuneric, teamă și îndoială.
Ca artist, tot ce mi-am dorit vreodată a fost să adaug frumusețe lumii prin artă – o pasiune pe care am avut-o aproape toată viața. Ce aș face dacă nu aș mai putea vedea, participa la frumusețea lumii sau aprecia frumusețea lumii?
Cu câteva zile înainte, ochii mei deveniseră sensibili la lumină și linii ascuțite de lumină începuseră să-mi strălucească în ceea vedeam. Îngrijorată, m-am dus la un optician. După ce m-a examinat, mi-a spus că o acumulare de lichid cefalorahidian îmi provoca presiune în craniu, creând simptome care imitau o tumoare pe creier, inclusiv pierderea vederii.
Mi-a spus că vederea mea avea să scadă încet în următoarele câteva luni dacă nu mă tratam. El m-a asigurat, totuși, că am destul timp să găsesc un neurolog, care ar putea trata acumularea de lichid.
Îngrijorată, am cerut o binecuvântare de vindecare și alinare de la tatăl meu, care slujește în calitate de episcop. În timp ce el și unul dintre consilierii lui mă binecuvântau, mi-a venit în minte povestirea mea preferată din Biblie:
„Ucenicii Lui L-au întrebat: «Învățătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?».
Isus a răspuns: «N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinții lui; ci s-a născut așa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu»” (Ioan 9:2-3).
Mereu și mereu îmi revenea în minte: „Puterea lui Dumnezeu se va face cunoscută”. Nu știam dacă aceasta însemna că aveam să fiu vindecată sau să rămân oarbă. Știam doar că avea să se împlinească voia Sa și că El avea să mă ajute să trec prin încercarea mea.
„Câte degete poți să vezi?”
Câteva zile mai târziu, aveam o programare la neurolog, dar, în acea dimineață de ianuarie, sora mea mai mare, Kylie, a simțit îndemnul ca familia mea să mă ducă la camera de urgență a unui spital din apropiere. Medicii au comandat rapid o tomografie computerizată (CT) și prima dintre mai multe puncții spinale pentru a reduce presiunea creată de lichidul cefalorahidian. În ziua următoare, am făcut două RMN-uri (imagistică prin rezonanță magnetică). Apoi, am fost examinată de un oftalmolog.
„Câte degete poți să vezi?”, m-a întrebat, ridicând câteva degete chiar în fața mea. Nu puteam să văd nimic.
După examinare, a concluzionat că am simptome atât de pseudotumor cerebri, cât și de nevrită optică. Niciuna dintre afecțiuni nu părea a fi pe deplin cauza. Mi-a explicat că, din cauza pierderii vederii mele în măsură atât de gravă, recuperarea ar putea dura mai mult de un an și că este posibil ca vederea să nu-mi revină complet. El a recomandat o doză mare de steroizi intravenoși și alte medicamente.
După ce a plecat, am început să plâng. Mama m-a asigurat: „Dacă nu-ți poți păstra credința acum, te poți bizui pe a noastră”.
„Te rog, alină-mă”
În cea de-a treia zi în spital, neurologul meu a cerut un MRV (venografie prin rezonanță magnetică) a coloanei vertebrale și creierului, căutând o tumoare sau un blocaj. La ora 4:00 a.m., la două zile după ce m-am trezit oarbă, am început un MRV de cinci ore. Pregătindu-se, familia mea a planificat să se roage și să postească pentru mine în acea dimineață. Tatăl meu, care a dormit, lângă mine, în fiecare seară, pe o banchetă din camera mea de la spital, mi-a dat o altă binecuvântare – a doua dintre mai multe binecuvântări pe care le-am primit.
Când un tehnician al spitalului m-a întrebat dacă vreau să ascult muzică în timpul testului, am cerut cântece ale cântărețului meu preferat. Tehnicianul mi-a pus un set de căști de cauciuc în urechi și mi-a fixat capul în jos cu o plasă facială pentru a mă ține nemișcată. În acest proces, aproape mi-a scos căștile din urechi. Cu greu puteam auzi muzica atunci când a început MRV-ul.
Cu cât procedura dura mai mult, cu atât simțeam o temperatură mai mare în interiorul aparatului de imagistică tubular. După ceea ce mi s-a părut o veșnicie, mi s-a spus că mă descurcam grozav și că trebuia să continui încă puțin. Dar m-am simțit speriată și tulburată din cauza căldurii, a sunetelor puternice și a legăturilor care mă țineau nemișcată.
În rugăciune tăcută, am implorat: „Tată Ceresc, te rog, alină-mă. Sunt atât de singură! Am nevoie de ajutorul Tău. Am nevoie de familia mea”.
Imediat, un acord lin de pian a răsunat în urechile mele. Era din unul dintre cântecele mele preferate – unul pe care sora mea mai mică, Morgan, îl cântă la pian. Nu m-aș fi așteptat să-l aud de la căștile care nu-mi mai stăteau în urechi și peste zgomotul aparatului. Părea că Morgan era cu mine și nu eram singură. Zgomotul a dispărut. Căldura a dispărut. Claustrofobia a dispărut.
M-am simțit în afara trupului meu, ca și cum aș fi plutit pe o mare, în spațiu. M-am simțit înconjurată de dragostea lui Dumnezeu și de dragostea familiei mele. Pur și simplu, eram calmă. Era 7:30 a.m., ora la care familia mea a început să postească pentru mine. Restul MRV-ului de cinci ore a trecut într-o clipă și, apoi, am auzit: „Ai terminat”.
Dragostea pe care am simțit-o din acea experiență m-a lăsat în lacrimi și a ușurat epuizarea pe care am simțit-o în restul șederii mele în spital. Nu știam dacă îmi voi recăpăta vederea, dar știam că Dumnezeu era acolo și îmi auzise rugăciunea. După patru zile petrecute în spital, am fost externată.
„Aceasta este o minune!”
În fiecare zi din următoarele două săptămâni, m-am întors la spital pentru tratament și, în fiecare zi, am căutat schimbări în vederea mea – gri închis care devenea gri mai deschis, siluete apărând în jurul degetelor mele puse în fața mea, ceva neclar portocaliu pe televizor transformându-se într-o floare. Fiecare ușoară îmbunătățire era o victorie.
La două săptămâni după ce am fost externată, un test a arătat că vederea mea a trecut de la zero la aproape perfectă la ambii ochi.
„Bronwyn, ce s-a întâmplat?”, a întrebat oftalmologul meu.
„Ei bine, noi ne-am rugat și eu am primit binecuvântări”, am răspuns.
„Aceasta este o minune!”, a spus el. „Nu am văzut niciodată să se întâmple așa ceva. Nu ar fi trebuit să avem rezultate, nici măcar apropiate de acesta, timp de cel puțin șase luni.”
Mai târziu mi-a spus că pacienții cu vedere zero rareori își recapătă vederea normală. În câteva săptămâni, am devenit, din unul dintre cele mai grave cazuri ale sale, cel mai de succes caz al său.
„Urmează lumina lui Hristos”
La sfârșitul anului 2022, conducătorii din episcopia tatălui meu au ales o temă a episcopiei pentru anul 2023. A fost inspirată de învățăturile președintelui Russell M. Nelson, care, în acel an, spusese: „Căutați miracole și așteptați-vă la ele”.
La acea vreme, tatăl meu a crezut că tema avea să-i ajute pe membrii episcopiei care treceau prin perioade grele. Nu s-a gândit nicio clipă că avea să devină una atât de personală pentru familia noastră.
„Să urmăm lumina lui Hristos” era tema. „Așteptați-vă la miracole! Așteptați-vă la bucurie!”
Acum, după doi ani, vederea mea este mai bună decât era înainte de a o pierde. Îi mulțumesc Tatălui Ceresc în fiecare zi pentru miracolul meu și pentru credința neclintită a familiei mele. Prin această încercare, s-a făcut cunoscută lucrarea lui Dumnezeu. Mărturia mea a devenit mai puternică, apreciez viața mai mult și am mai multă dragoste pentru El, familie și prieteni.
Astăzi, fac tot ce pot, inclusiv ca artist, pentru a profita la maxim de binecuvântările, darurile și bucuria pe care Dumnezeu mi le-a dat – pentru a-L slăvi și a-i binecuvânta pe alții.
Astăzi, Bronwyn își folosește arta, precum această ilustrație cu Salvatorul, pentru a-L slăvi pe Dumnezeu și a-i binecuvânta pe alții.