Glasuri ale sfinţilor din zilele din urmă

A doua şansă

Kaylee Baldwin, Arizona, S.U.A.

violin

Prima dată când l-am întâlnit, ţineam în mână vioara.

Mergea târşâindu-şi picioarele în timp ce eu intram în sala de mese ţinând cutia cu vioara mea.

„Vioară”, a spus el când s-a apropiat.

„Da”, am spus.

Nu vorbisem, cu adevărat, niciodată cu cineva care să aibă o dizabilitate şi nu ştiam ce altceva să spun. El m-a urmat la masa mea şi a stat lângă mine, privind spre cutia cu vioara.

„Vioară”, a spus din nou.

Am deschis cutia şi ochii lui s-au luminat. Prea brutal, el a ciupit coardele. Am intrat în panică gândindu-mă că o coardă s-ar putea rupe şi, cu grijă, am închis cutia. El m-a îmbrăţişat înainte de a pleca.

L-am văzut în mod frecvent după aceasta.

Ori de câte ori mă vedea, mă înconjura cu braţele pe după umeri şi săruta creştetul capului meu.

În acea perioadă, până la sfârşitul liceului, am încercat totdeauna să-l evit când îl vedeam venind. Când mă găsea şi mă înconjura cu îmbrăţişările şi sărutările lui, îl toleram câteva secunde cu un zâmbet forţat şi apoi mă îndepărtam repede fără să rostesc un cuvânt.

„O, nu”, am murmurat când l-am văzut la ultimul meu concert cu orchestra, la sfârşitul liceului. După concert, a venit încet spre locul unde stăteam cu prietenii mei în afara sălii.

Prietenii mei s-au retras mai în spate când el a venit spre mine zâmbind şi cu braţele deschise pentru îmbrăţişare.

„William!”

M-am întors şi am văzut o femeie venind în pas alergător spre noi.

„Îmi pare rău”, a spus ea, luându-l de braţ. „Lui William îi place vioara. M-a rugat mult să-l aduc la acest concert în seara aceasta. Să mergem, iubitule.”

Până în acel moment, nu realizasem că niciodată n-am ştiut cum îl cheamă. Îl întâlnisem pe William în urmă cu doi ani, dar am petrecut mult timp evitându-l încât niciodată nu am făcut efortul să-l cunosc cu adevărat. În timp ce priveam cum William şi mama lui plecau, m-a cuprins un sentiment profund de ruşine.

După mai mulţi ani, după ce m-am căsătorit, am născut un băieţel frumos cu sindrom Down căruia i-am pus numele Spencer. Deseori mă gândeam la William în timp ce mă uitam la fiul meu şi mă întrebam dacă Spencer va avea experienţe similare. Avea să-l evite lumea deoarece săruta prea mult sau îmbrăţişa prea strâns? Cum îl vor trata colegii lui având în vedere limitările lui mentale şi fizice?

Când Spencer avea patru luni, l-am dus la spitalul nostru local la o consultaţie. Când l-am dat jos din maşină, am văzut două persoane ieşind din spital. Deşi era greu de crezut, mi-am dat seama că erau William şi mama sa.

„William!” Am strigat când ne-am apropiat, în timp ce inima începuse să îmi bată tare.

„Bună!” A traversat încet parcarea, cu un zâmbet larg strălucind pe faţa lui. Şi-a întins mâna şi a prins-o pe a mea într-o strângere de mână plină de entuziasm.

„Ce mai faci?” l-am întrebat.

„Vioară”, a spus el, încântarea strălucind în ochii lui.

Vioară. Şi el îşi amintea de mine. „Da”, mi-am înăbuşit sentimentele printr-un râs înlăcrimat, „am cântat la vioară”.

În timp ce vorbeam, am spus o rugăciune de mulţumire în inima mea pentru îndurarea blândă a unui Tată din Cer care ştia cât de mult dorisem să-l întâlnesc din nou pe William. Sunt recunoscătore că Dumnezeu m-a văzut – o tânără mamă care se străduieşte copleşită cu problemele sănătăţii fiului meu şi îngrijorată pentru viitorul lui – şi mi-a oferit o experienţă care mi-a amintit că El ne cunoaşte.