Adu-ţi aminte şi nu pieri
Aducerea aminte în maniera dorită de Dumnezeu este un principiu fundamental şi vital al Evangheliei.
Sunt onorat să urmez după sora Parkin. Slujirea şi învăţăturile sale, ca de altfel şi cele ale consilierelor sale ne-au binecuvântat pe toţi. Cam la aceeaşi oră, în urmă cu optsprezece ani şi jumătate, stăteam lângă acest pupitru aşteptând încheierea imnului cântat de către congregaţie pentru a putea să înaintez şi să rostesc prima mea cuvântare în cadrul conferinţei generale. Neliniştea mea în acel moment trebuie să fi fost evidentă. Vârstnicul L. Tom Perry, care stătea în spatele meu, s-a aplecat spre mine şi, în felul lui optimist şi entuziast, mi-a şoptit la ureche: „Relaxează-te”, a spus el, „nu a mai murit nimeni de emoţii la pupitru de mulţi ani!”
Acele cuvinte încurajatoare şi cele câteva minute care au urmat, timp în care m-am adresat pentru prima dată unui auditoriu format din sfinţi ai zilelor din urmă din întreaga lume, constituie o amintire preţioasă pentru mine. Eu, ca şi dumneavoastră, strâng în mod constant o colecţie de amintiri care, atunci când mi le amintesc, alcătuiesc o parte foarte folositoare şi deseori plăcută a conştiinţei mele. Şi, în ciuda hotărârilor pe care le-am luat atunci când eram tânăr, acelea de a nu-i împovăra pe alţii cu povestiri despre amintiri atunci când urma să îmbătrânesc, găsesc, acum, o mare plăcere să-mi împărtăşesc propriile amintiri oricând am ocazia. Astăzi, totuşi, doresc să vorbesc despre rolul mult mai profund al memoriei şi al aducerii aminte în ceea ce priveşte Evanghelia lui Isus Hristos, în locul amintirii pasive ce are loc pentru propria noastră plăcere.
Dacă acordăm o atenţie sporită înţelesurilor expresiei a aminti folosită în sfintele scripturi, vom înţelege faptul că aducerea aminte în maniera dorită de Dumnezeu, este un principiu fundamental şi vital al Evangheliei. Aceasta este aşa deoarece avertizările profetice de a ne aminti sunt deseori invitaţii de a acţiona: a asculta, a vedea, a face, a ne supune, a ne pocăi.1 Atunci când ne amintim în maniera lui Dumnezeu, noi biruim tendinţa umană de a ne pregăti doar pasiv pentru bătăliile vieţii şi ne implicăm în mod activ în luptă, făcând tot ceea ce ne stă în putere pentru a rezista ispitei şi pentru a evita să păcătuim.
Regele Beniamin a cerut o astfel de aducere aminte activă din partea poporului său:
„Şi în sfârşit, nu pot să vă spun toate lucrurile prin care puteţi păcătui; căci sunt diferite căi şi mijloace, chiar atât de multe încât nu le pot număra.
Dar atât vă pot spune că, dacă nu vegheaţi asupra voastră, şi a gândurilor voastre, şi a cuvintelor voastre, şi a faptelor voastre, şi nu respectaţi poruncile lui Dumnezeu, şi nu continuaţi în credinţa a ceea ce voi aţi auzit despre venirea Domnului nostru, chiar până la sfârşitul vieţilor voastre, atunci va trebui să pieriţi. Şi acum, o, omule, adu-ţi aminte şi nu pieri.”2
Când înţelegem rolul vital pe care amintirea trebuie să-l joace în viaţa noastră, ce trebuie să ne amintim? Ca răspuns, aşa cum suntem astăzi adunaţi pentru a ne aminti şi a rededica acest Tabernacol istoric, vă sugerez faptul că istoria Bisericii lui Isus Hristos şi a oamenilor săi merită amintirea noastră. Scripturile îi acordă cea mai mare prioritate istoriei Bisericii. De fapt, cea mai mare parte a scripturilor reprezintă istoria Bisericii. Chiar în ziua în care Biserica a fost organizată, Dumnezeu i-a poruncit lui Joseph Smith: „Iată, un registru va fi ţinut printre voi”.3 Joseph s-a conformat acestei porunci numindu-l pe Oliver Cowdery, cel de al doilea vârstnic al Bisericii şi ajutorul său principal, ca fiind primul istoric al Bisericii. Noi păstrăm cronici pentru a ne ajuta să ne amintim, iar o cronică despre creşterea şi progresul Bisericii a fost păstrată din timpul lui Oliver Cowdery până în ziua de astăzi. Această cronică istorică extraordinară ne aminteşte faptul că Dumnezeu a deschis din nou cerurile şi a revelat adevăruri care cheamă generaţia noastră la acţiune.
Din tot ceea ce a fost strâns, păstrat şi scris de către istorici de-a lungul acestor mulţi ani, nimic nu exemplifică mai bine importanţa şi puterea istoriei Bisericii decât întâmplarea simplă şi adevărată a lui Joseph Smith în care Dumnezeu, Tatăl, şi Fiul Său, Isus Hristos, i-au apărut în ceea ce cărţile noastre de istorie numesc astăzi, Prima viziune. În cuvintele pe care generaţii de misionari le-au memorat şi le-au împărtăşit cu cei care caută adevărul din întreaga lume, Joseph descrie modul miraculos prin care el a primit răspuns la întrebarea sa, adresată prin intermediul rugăciunii, referitoare la care biserică era adevărată:
„Am văzut un stâlp de lumină exact deasupra capului meu, mai luminos ca strălucirea soarelui, care a coborât treptat până când a căzut deasupra mea…
Când lumina s-a oprit asupra mea, am văzut două Personaje, ale căror strălucire şi slavă întreceau orice descriere şi care stăteau deasupra mea, în aer. Unul dintre Ele mi-a vorbit, chemându-mă pe nume, şi a spus, arătând către celălalt: Acesta este Fiul Meu Iubit. Ascultă-L!”4
Joseph într-adevăr L-a ascultat! Şi milioane de oameni au auzit sau au citit şi au crezut relatarea sa şi au îmbrăţişat Evanghelia lui Isus Hristos la a cărei restaurare el a ajutat. Eu îl cred pe Joseph Smith şi ştiu că el a fost un profet adevărat al lui Dumnezeu. Amintirea Primei sale viziuni nu eşuează niciodată să-mi stimuleze sufletul la un angajament şi la o dorinţă de a acţiona într-un mod mai măreţ.
Nimeni nu apreciază mai mult valoarea istoriei Bisericii decât preşedintele Gordon B. Hinckley. Iubim simţul său fermecător al umorului, însă simţul istoriei la el este la fel de profund. Povestirile de inspiraţie şi anecdotele din trecutul nostru abundă în scrierile şi cuvântările sale. Ca profet al nostru în viaţă, el accentuează cu bună ştiinţă trecutul şi viitorul pentru a ne ajuta să trăim mai neprihăniţi în prezent. Datorită învăţăturilor sale, noi înţelegem că faptul de a ne aduce aminte ne permite să vedem mâna lui Dumnezeu în trecutul nostru, exact la fel cum profeţia şi credinţa ne asigură de mâna lui Dumnezeu în viitorul nostru. Preşedintele Hinckley ne aduce aminte cum şi-au abordat membrii de la începuturile Bisericii încercările pentru ca noi, prin harul lui Dumnezeu, să le putem aborda mult mai credincioşi pe ale noastre. Menţinându-ne trecutul viu, el ne face legătura cu oameni, locuri şi evenimente care formează moştenirea noastră spirituală şi, făcând astfel, ne motivează pentru o slujire, o credinţă şi o bunătate mai măreţe.
Într-un mod exemplar, preşedintele Hinckley împărtăşeşte, de asemenea, cu noi într-un mod deschis, din istoria sa şi a familiei sale. Mulţi dintre misionarii noi descurajaţi s-au simţit alinaţi când au aflat faptul că la începutul propriei sale misiuni, preşedintele Hinckley s-a simţit, de asemenea, descurajat şi i-a recunoscut acest lucru tatălui său. El a împărtăşit chiar, într-un mod curajos, răspunsul scurt al tatălui său: „Dragă Gordon, am primit ultima ta scrisoare. Am o singură sugestie: uită de tine şi treci la muncă”.5 Acum, la mai mult de 70 de ani de atunci, suntem cu toţii martori la modul serios în care preşedintele Hinckley a tratat acel sfat. Caracterul său excelent şi înţelepciunea sa profetică oferă dovada convingătoare în ceea ce priveşte beneficiile de a ne aminti atât istoria Bisericii, cât şi pe cea proprie.
Se pot spune multe lucruri despre memorie şi aducere aminte în ceea ce priveşte Evanghelia lui Isus Hristos. Vorbim deseori despre amintirea legămintelor noastre sacre şi despre poruncile lui Dumnezeu, precum şi despre aducerea aminte şi înfăptuirea rânduielilor necesare salvării pentru strămoşii noştri decedaţi. Cel mai important, vorbim despre nevoia de a ne aminti de Salvatorul nostru Isus Hristos nu numai atunci când este convenabil, ci întotdeauna, aşa cum El ne cere.6 Mărturisim întotdeauna să ne amintim de El în timp ce luăm din împărtăşanie. În schimb, ni se promite că vom avea întotdeauna Spiritul său cu noi. În mod interesant, Acesta este acelaşi Spirit care a fost trimis de Tatăl nostru Ceresc să „[ne aducă] aminte de tot”.7 Astfel, dacă primim împărtăşania în mod demn, suntem binecuvântaţi de Spirit să intrăm într-un ciclu de aducere aminte foarte benefic, fiind mereu îndreptaţi în gândirea noastră şi în devotamentul nostru către Hristos şi ispăşirea Sa.
Să venim la Hristos şi să ne perfecţionăm în El este, cred, ultimul scop al întregii aduceri aminte.8 De aceea, mă rog ca Dumnezeu să ne binecuvânteze întotdeauna să ne aducem aminte, în special de Fiul Său perfect şi să nu pierim. Mărturisesc cu recunoştinţă despre divinitatea lui Hristos şi despre puterea sa salvatoare. În numele lui Isus Hristos, amin.