Misiunea şi slujirea lui Isus Hristos
Dintr-o cuvântare de devoţiune adresată pe 18 august 1998 la Universitatea Brigham Young. Pentru a vizualiza textul în întregime în limba engleză, accesaţi speeches.byu.edu.
Cea mai mare dovadă a dragostei noastre pentru Isus este încercarea noastră de a deveni ca El.
Fiind unul dintre „martorii speciali ai numelui lui Hristos în toată lumea” (D&L 107:23), cred că slujesc cel mai bine dacă predau şi mărturisesc despre El. În primul rând, pot să adresez aceleaşi întrebări pe care El le-a adresat fariseilor: „Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?” (Matei 22:42).
Aceste întrebări îmi vin deseori în minte atunci când mă întâlnesc cu lideri ai guvernelor şi ai diferitelor confesiuni religioase. Unii recunosc că „Isus a fost un mare învăţător”. Alţii spun: „El a fost un profet”. Alţii pur şi simplu nu Îl cunosc deloc. Nu ar trebui să fim complet surprinşi. La urma urmei, doar câţiva oameni deţin adevărurile Evangheliei restaurate pe care le avem noi. Membrii Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă reprezintă o minoritate printre cei care pretind că sunt creştini.
Circumstanţele din zilele noastre au fost prevăzute cu secole în urmă de către Nefi:
„Şi s-a întâmplat că am văzut Biserica Mielului lui Dumnezeu, şi ea număra puţini… ; cu toate acestea, am văzut că Biserica Mielului, care cuprindea pe sfinţii lui Dumnezeu, de asemenea, era pe toată suprafaţa pământului; iar stăpânirile acesteia pe faţa pământului erau mici…
Şi s-a întâmplat că eu, Nefi, am văzut puterea Mielului lui Dumnezeu, cum se pogora asupra sfinţilor Bisericii Mielului, precum şi asupra celor care făcuseră legământ cu Domnul, care erau împrăştiaţi pe toată faţa pământului; iar ei erau înarmaţi cu dreptate şi cu puterea lui Dumnezeu în mare slavă” (1 Nefi 14:12, 14).
Acea neprihănire, acea putere şi acea glorie – într-adevăr, toate binecuvântările noastre multe – provin din cunoaşterea, supunerea, recunoştinţa şi dragostea noastră pentru Domnul Isus Hristos.
În timpul vieţii sale muritoare, relativ scurtă, Salvatorul a realizat două obiective majore. Unul a fost „lucrarea şi slava [Sa] – să [realizeze] nemurirea şi viaţa veşnică a omului” (Moise 1:39). „Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am fãcut Eu” (Ioan 13:15).
Primul Său obiectiv îl cunoaştem ca fiind ispăşirea. Aceasta a fost misiunea Sa magnifică în viaţa muritoare. Locuitorilor de pe continentul american străvechi, Domnul Înviat le-a făcut următoarea declaraţie cu privire la misiunea Sa:
„Eu am venit pe lume pentru ca să îndeplinesc voinţa Tatălui Meu, căci Tatăl Meu M-a trimis pe Mine.
Iar Tatăl meu M-a trimis pe Mine pentru ca Eu să pot fi înălţat pe cruce; iar după ce Eu am fost înălţat pe cruce, pentru ca să pot să-i aduc pe toţi oamenii la Mine” (3 Nefi 27:13–14).
În continuarea cuvântării Sale, El a făcut cunoscut cel de al doilea obiectiv – să fie un exemplu pentru noi: „Voi cunoaşteţi lucrurile pe care trebuie să le faceţi… ; căci lucrurile pe care voi M-aţi văzut pe Mine că le fac, pe acelea trebuie să le faceţi şi voi” (3 Nefi 27:21).
Primul său obiectiv l-am definit ca fiind misiunea Sa. Pe cel de al doilea obiectiv al Său îmi place să îl numesc slujirea Sa. Să trecem în revistă aceste două componente ale vieţii Sale – misiunea Sa şi slujirea Sa.
Misiunea lui Isus Hristos – ispăşirea
Misiunea Sa a fost ispăşirea. Acea misiune a fost doar a Sa. Născut dintr-o mamă muritoare şi un Tată nemuritor, El a fost singurul care putea, în mod voluntar, să Îşi dea viaţa şi să o ia înapoi (vezi Ioan 10:14–18). Consecinţele glorioase ale ispăşirii Sale au fost infinite şi eterne. El a luat durerea morţii şi a făcut ca întristarea mormântului să fie temporară (vezi 1 Corinteni 15:54–55). Responsabilitatea Sa în ce priveşte ispăşirea a fost cunoscută chiar înainte de creare şi de cădere. Nu numai că a fost menită să asigure învierea şi nemurirea omenirii, dar, de asemenea, a fost menită să ne permită să fim iertaţi de păcatele noastre – în acord cu condiţiile stabilite de El. Astfel, ispăşirea Sa a deschis calea prin care putem să fim uniţi cu El şi cu familiile noastre pentru totdeauna. Considerăm că această perspectivă reprezintă viaţa veşnică – cel mai mare dar oferit de Dumnezeu omului (vezi D&L 14:7).
Nimeni altcineva nu ar fi putut să înfăptuiască ispăşirea. Nicio altă persoană, oricât de bogată sau puternică ar fi, nu ar putea salva vreodată un suflet – nici măcar propriul suflet (vezi Matei 19:24–26). Şi nici unei alte persoane nu i se va cere sau permite să verse sânge pentru mântuirea veşnică a altei fiinţe umane. Isus a făcut acest lucru „odată pentru totdeauna” (Evrei 10:10).
Deşi ispăşirea a fost îndeplinită în vremea Noului testament, evenimente din vremea Vechiului testament au prezis frecvent importanţa acesteia. Lui Adam şi Evei le-a fost poruncit să ofere jertfe drept „o reprezentare a sacrificiului Singurului Născut al Tatălui” (Moise 5:7). Cum? Prin vărsarea sângelui. Din propria lor experienţă au confirmat scriptura care spune: „viaţa trupului este în sânge” (Leviticul 17:11).
Doctorii ştiu că, ori de câte ori sângele încetează să mai curgă printr-un organ, încep problemele. În cazul în care fluxul de sânge către picior este întrerupt, poate apărea cangrena. Dacă fluxul către creier este oprit, poate rezulta un atac cerebral. În cazul în care sângele nu poate curge normal printr-o arteră coronară, poate avea loc un atac de cord. Şi, dacă hemoragia nu este controlată, va rezulta decesul.
Adam, Eva şi generaţiile care au urmat au învăţat că, ori de câte ori au vărsat sângele unui animal viaţa acestuia s-a sfârşit. Pentru ritualul lor de sacrificiu nu putea fi folosit orice animal. Trebuia să fie primul născut al turmei şi fără cusur (vezi, de exemplu, Exodul 12:5). Aceste cerinţe erau, de asemenea, simbolice pentru jertfa finală a Mielului fără cusur al lui Dumnezeu.
Lui Adam şi Evei li se dăduse o poruncă: „De aceea, tu vei face tot ceea ce vei face în numele Fiului, şi tu te vei pocăi şi-L vei chema, întotdeauna, pe Dumnezeu în numele fiului” (Moise 5:8). Începând din acea zi şi până la jumătatea timpului, sacrificarea animalelor a continuat să reprezinte un semn şi un simbol al Ispăşirii finale a Fiului lui Dumnezeu.
Când ispăşirea a fost realizată, acel mare şi ultim sacrificiu a îndeplinit legea lui Moise, (vezi Alma 34:13–14) şi a încetat obiceiul jertfirii animalelor, care a predat că: „viaţa trupului [era] în sânge” (Leviticul 17:11). Isus a explicat modul în care elementele sacrificiului străvechi sunt subsumate în ispăşire şi reînnoite în mod simbolic prin intermediul împărtăşaniei. Observaţi, din nou, referirile la viaţa, carnea şi sângele:
„Isus le-a zis: «Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă.
Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în viaţa de apoi»” (Ioan 6:53–54).
Datorită ispăşirii lui Isus Hristos, toţi oamenii – chiar atâţi câţi vor dori – vor fi mântuiţi. Salvatorul a început să sângereze pentru toţi oamenii nu pe cruce, ci în grădina Ghetsimani. Acolo, El a luat asupra Sa povara păcatelor tuturor acelora care aveau să trăiască vreodată. Ca urmare a acestei sarcini grele, El a sângerat din fiecare por (vezi D&L 19:18). Agonia ispăşirii a luat sfârşit pe crucea de pe Golgota.
Importanţa ispăşirii a fost rezumată de către profetul Joseph Smith. El a spus: „Principiile fundamentale ale religiei noastre sunt incluse în mărturia apostolilor şi profeţilor, cu privire la Isus Hristos, că El a murit, a fost înmormântat şi s-a ridicat din nou, în a treia zi, şi s-a înălţat la cer; şi toate celelalte lucruri care ţin de religia noastră sunt numai anexe ale acesteia”1.
Cu acea autoritate şi cu recunoştinţă profundă, şi eu predau şi mărturisesc despre El.
Slujirea lui Isus Hristos – Exemplul
Al doilea mare obiectiv al Domnului, în viaţa muritoare, a fost acela de a fi un exemplu pentru noi. Viaţa Sa exemplară a constituit slujirea Sa în viaţa muritoare. A inclus învăţăturile, pildele şi cuvântările Sale. A cuprins miracolele Sale, bunătatea plină de dragoste şi îndelunga răbdare faţă de copiii oamenilor (vezi 1 Nefi 19:9). A inclus folosirea de către El, plină de compasiune, a autorităţii preoţiei. A conţinut indignarea Sa justificată atunci când a condamnat păcatul (vezi Romani 8:3) şi când a răsturnat mesele schimbătorilor de bani (vezi Matei 21:12). De asemenea, aceasta a inclus suferinţele Sale. El a fost batjocorit, pedepsit şi renegat de propriul Său popor (vezi Mosia 15:5) – a fost trădat chiar de unul dintre ucenicii săi şi tăgăduit de altul (vezi Ioan 18:2–3, 25–27).
Pe cât de minunate au fost actele Sale de slujire, acestea nu au fost şi încă nu sunt caracteristice doar Lui. Nu există o limită a numărului de oameni care pot urma exemplul lui Isus. Fapte similare au fost îndeplinite de profeţii şi apostolii Săi şi de către alţi slujitorii ai Săi autorizaţi. Mulţi au îndurat persecuţii pentru El (vezi Matei 5:10; 3 Nefi 12:10). În zilele noastre, cunoaşteţi fraţi şi surori care s-au străduit cu sinceritate – chiar dacă nu a fost uşor – să urmeze exemplul Domnului.
Aşa ar trebui să fie. Aceasta este speranţa Sa pentru noi. Domnul ne-a rugat să-I urmăm exemplul. Cerinţele Sale sunt foarte clare:
-
„Ce fel de oameni trebuie să fiţi voi?… Tot aşa cum sunt Eu” (3 Nefi 27:27; vezi, de asemenea, 3 Nefi 12:48).
-
„Veniţi după Mine, şi vă voi face pescari de oameni” (Matei 4:19).
-
„Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am fãcut Eu” (Ioan 13:15; vezi, de asemenea, Ioan 14:6).
Acestea şi alte scripturi asemănătoare nu au fost scrise ca sugestii. Ele sunt porunci divine! Noi trebuie să urmăm exemplul Său!
Pentru a înlesni dorinţa noastră de a-L urma, poate că putem lua în considerare cinci aspecte ale vieţii Sale pe care le putem urma.
Dragoste
Dacă aş întreba pe care dintre caracteristicile vieţii Sale aţi identifica-o mai întâi, cred că aţi spune dragostea. Aceasta include compasiunea, bunătatea, caritatea, devotamentul, iertarea, mila, dreptatea Sa şi multe altele. Isus Şi-a iubit Tatăl şi mama (vezi Ioan 19:25–27). El Şi-a iubit familia şi pe sfinţi (vezi Ioan 13:1; 2 Tesaloniceni 2:16). El a iubit păcătosul fără să scuze păcatul (vezi Matei 9:2; D&L 24:2). Şi El ne-a învăţat cum să ne arătăm dragostea pentru El. El a spus: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15). Apoi, pentru a sublinia faptul că dragostea Sa nu a fost necondiţionată El a adăugat: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui” (Ioan 15:10; vezi, de asemenea, D&L 95:12; 124:87).
O altă dovadă a dragostei Salvatorului nostru a fost slujirea Sa. El Şi-a slujit Tatăl şi Şi-a slujit poporul în mijlocul căruia a trăit şi a muncit. În ambele sensuri noi trebuie să urmăm exemplul Său. Noi trebuie „să [umblăm] în toate căile Lui, [şi să-L iubim]” (Deuteronom 10:12; vezi, de asemenea, 11:13; Iosua 22:5; D&L 20:31; 59:5). Şi noi trebuie să ne iubim vecinii prin a-i sluji (vezi Galateni 5:13; Mosia 4:15–16). Începem cu familiile noastre. Dragostea profundă care leagă părinţii de copiii lor se naşte din slujirea oferită acestora de-a lungul perioadei lor de dependenţă totală. Mai târziu în viaţă, copiii respectuoşi pot avea oportunitatea de a răsplăti acea dragoste oferind slujire părinţilor în vârstă.
Rânduieli
Un al doilea aspect al vieţii exemplare a Salvatorului a fost accentul pus de El pe rânduieli sacre. În timpul slujirii Sale în viaţa muritoare El a arătat importanţa rânduielilor de salvare. El a fost botezat de către Ioan în râul Iordan. Ioan a întrebat: „Eu?”.
Isus a explicat: „Căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit” (Matei 3:15; subliniere adăugată). Nu doar rânduiala a fost esenţială, ci şi exemplul oferit de Isus şi de Ioan.
Mai târziu, Domnul a instituit rânduiala împărtăşaniei. El a explicat semnificaţia împărtăşaniei şi le-a administrat simbolurile sacre ale acesteia ucenicilor Săi (vezi Matei 26:26–28; Marcu 14:22–24; Luca 24:30).
De asemenea, Tatăl nostru Ceresc a oferit instrucţiuni cu privire la rânduieli. El a spus: „Voi trebuie să fiţi născuţi din nou în împărăţia cerului, din apă şi din Spirit, şi să fiţi purificaţi prin sânge, chiar sângele Singurului Meu Născut; pentru ca voi să fiţi sfinţiţi de toate păcatele şi să vă bucuraţi de cuvintele vieţii veşnice în această lume şi de viaţa veşnică în lumea care va veni, chiar slava nemuritoare” (Moise 6:59).
În timpul slujirii Domnului de după moartea Sa, au fost revelate rânduielile exaltării, de o importanţă sporită (D&L 124:40–42). Pentru aceste rânduieli, El a pus la dispoziţie templele Sale sfinte. În zilele noastre, spălări, ungeri şi înzestrări sunt puse la dispoziţia fiecărei persoane care este pregătită corespunzător (vezi D&L 105:12, 18, 33; 110:9; 124:39). În templu, o persoană poate fi pecetluită cu soţul sau soţia, cu copiii şi cu generaţiile viitoare (vezi D&L 132:19). Învăţătorul nostru este un Dumnezeu al legii şi al ordinii (vezi D&L 132:18). Concentrarea asupra rânduielilor este o parte importantă a exemplului Său pentru noi.
Rugăciune
Al treilea aspect al slujirii exemplare a Domnului este rugăciunea. Isus s-a rugat Tatălui Său din Ceruri şi, de asemenea, ne-a învăţat pe noi cum să ne rugăm. Noi trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, Tatăl Etern în numele Fiului Său, Isus Hristos, prin puterea Duhului Sfânt (vezi Matei 6:9–13; 3 Nefi 13:9–13; Traducerea lui Joseph Smith, Matei 6:9–15). Îmi place minunata rugăciune de mijlocire oferită de Domnul, înregistrată în Ioan, capitolul 17. În aceasta, Fiul comunică liber cu Tatăl Său în beneficiul ucenicilor Săi, pe care Îi iubeşte. Este un model de rugăciune eficientă şi plină de compasiune.
Cunoaştere
Al patrulea aspect al exemplului Domnului este utilizarea cunoaşterii Sale divine. După cum am menţionat mai devreme, mulţi oameni care nu sunt creştini recunosc faptul că Isus a fost un mare învăţător. Într-adevăr, El a fost. Dar de ce au fost învăţăturile Sale speciale? A fost El un priceput instructor în inginerie, matematică sau ştiinţe? În calitate de Creator al acestei lumi şi al altora (vezi Moise 1:33), cu siguranţă că El putea fi. Sau, în calitate de autor al scripturilor, El ar fi putut preda compunere literară foarte bine.
Trăsătura care evidenţiază învăţătura Lui mai presus de învăţătura tuturor celorlalţi învăţători este aceea că El a predat adevăruri ce au o semnificaţie eternă. Doar El putea să dezvăluie scopul nostru în viaţă. Doar prin intermediul Lui putem învăţa despre existenţa noastră premuritoare şi despre potenţialul nostru după moarte.
Odată, Învăţătorul a spus ascultătorilor Săi şceptici că ei au primit trei mărturii despre El prin:
-
Ioan Botezătorul
-
Faptele pe care Isus le-a realizat.
-
Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl Etern (vezi Ioan 5:33–37).
Apoi, El a oferit un al patrulea martor: „Cercetaţi scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39).
Cuvântul crede în acea expresie poate părea, la început, nelalocul lui. Dar este vital semnificaţiei pe care Isus a încercat să o transmită. El a ştiut că mulţi dintre cei care îl ascultau credeau de fapt că viaţa veşnică se găsea în scripturi. Dar ei se înşelau. Scriptura, singură nu poate acorda viaţa veşnică. Bineînţeles, există putere în scripturi, dar acea putere vine chiar de la Isus. El este Cuvântul: Logos. Puterea vieţii veşnice este în El, care „la început era Cuvântul, şi cuvântul era cu Dumnezeu, şi cuvântul era Dumnezeu” Ioan 1:1; vezi, de asemenea, 2 Nefi 31:20; 32:3). „Nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa [veşnică]” (Ioan 5:40).
Învăţătorul putea să ne copleşească cu cunoaşterea Sa divină, dar nu face acest lucru. El respectă libertatea noastră de a alege. El ne permite bucuria de a descoperi. El ne încurajează să ne pocăim de propriile noastre greşeli. Ne permite să experimentăm libertatea care rezultă din supunerea de bună voie faţă de legea Sa divină. Da, modul în care El utilizează cunoaşterea Sa ne oferă un minunat exemplu.
Îndurare
Al cincilea aspect al slujirii Domnului îl reprezintă angajamentul Său de a îndura până la sfârşit. Niciodată nu s-a dat înapoi în faţa angajamentului Său. În pofida faptului că a trecut prin suferinţe care sunt mai presus de înţelegerea noastră, El nu a renunţat. În pofida faptului că încercările Sale erau tot mai profunde, El a îndurat până la sfârşitul angajamentului Său, acela de a ispăşi pentru păcatele întregii omeniri. Ultimele sale cuvinte în timp ce atârna pe cruce, au fost: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30).
Să aplicăm aceste lucruri în vieţile noastre
Aceste cinci aspecte ale slujirii Sale pot fi aplicate în vieţile noastre. În mod sigur, cea mai bună dovadă a devotamentului nostru faţă de Isus este să Îi urmăm exemplul.
Când începem să înţelegem cine este Isus şi ceea ce a făcut El pentru noi, putem înţelege, într-o anumită măsură, logica celei dintâi şi celei mai mari porunci: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta” (Marcu 12:30). Cu alte cuvinte, tot ceea ce gândim şi facem şi spunem trebuie să rezulte din dragostea noastră pentru El şi pentru Tatăl Său.
Întrebaţi-vă: „Există cineva pe care iubesc mai mult decât pe Domnul?”. Apoi comparaţi răspunsul dumneavoastră cu aceste standarde stabilite de Domnul:
-
„Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine;
-
Cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37).
Dragostea pentru familie şi prieteni, oricât de mare ar fi, este mult mai profundă atunci când este bazată pe dragostea lui Isus Hristos. Dragostea părintească pentru copii are o semnificaţie mai mare aici şi în viaţa ce va veni datorită Lui. Toate relaţiile de iubire sunt îmbunătăţite datorită Lui. Dragostea Tatălui nostru Ceresc şi a lui Isus Hristos ne luminează, ne inspiră şi ne motivează să-i iubim pe ceilalţi într-un mod mai bun.
Rânduielile ne ajută să ne concentrăm pe slujire de însemnătate veşnică. Părinţii trebuie să se gândească la următoarea rânduială necesară pentru fiecare copil. Învăţătorii de acasă trebuie să se gândească la o rânduială corespunzătoare şi necesară fiecărei familii cărei îi slujesc.
Exemplul privind rugăciunea dat de Domnul ne reaminteşte că rugăciunea personală, rugăciunea de familie şi să căutăm prin rugăciune să aflăm lucrurile pe care trebuie să le facem în Biserică trebuie să devină parte din vieţile noastre. A cunoaşte şi a face voia Tatălui oferă o mare putere spirituală şi încredere (vezi D&L 121:45). Locul unde vrem să fim este de partea Domnului.
Cunoaşterea despre lucruri aşa cum sunt ele într-adevăr şi despre lucruri aşa cum ele într-adevăr vor fi” (Iacov 4:13) ne permite nouă să acţionăm conform principiilor şi doctrinelor adevărate. Acea cunoaştere poate îmbunătăţi comportamentul nostru. Acţiuni care ar putea fi cauzate de dorinţe şi emoţii vor fi înlocuite de fapte îndrumate de raţiune şi dreptate.
Un angajament de a îndura până la sfârşit înseamnă că nu vom cere să fim eliberaţi dintr-o chemare de a sluji. Înseamnă că vom persevera în îndeplinirea unui obiectiv bun. Înseamnă că nu vom renunţa niciodată la cineva drag care s-a rătăcit. Şi înseamnă că întotdeauna vom preţui relaţiile de familie veşnice, chiar şi în timpul perioadelor dificile de boală, dizabilitate sau moarte.
Mă rog din toată inima ca influenţa de transformare a Domnului să poată face o schimbare în viaţa dumneavoastră. Misiunea şi slujirea Sa ne pot binecuvânta pe fiecare dintre noi acum şi pentru întotdeauna.
Jesus Goes Out to Bethany in the Evening, de James Tissot
Woman, Behold Thy Son (Stabat Mater), de James Tissot © Brooklyn Museum, Brooklyn, New York; inserat: detaliu din In the Garden of Gethsemane, de Carl Heinrich Bloch
The Sermon on the Mount, de James Tissot; inserat: detaliu din Christ and the Rich Young Ruler, de Heinrich Hofmann, prin amabilitatea lui C. Harrison Conroy Co.
All the City Was Gathered Together, de James Tissot