Mesajul Primei Preşedinţii
Un secret pentru a avea o familie fericită
Marele scriitor rus, Lev Tolstoi, şi-a început romanul Anna Karenina cu aceste cuvinte: „Familiile fericite sunt toate la fel, fiecare familie nefericită este nefericită în felul său propriu”1. Deşi nu împărtăşesc ideea lui Tolstoi că toate familiile fericite sunt la fel, am descoperit un lucru pe care majoritatea familiilor fericite îl au în comun: ele au un fel de a ierta şi de a uita imperfecţiunile altora şi de căuta ceea ce este bun.
Spre deosebire de acestea, cei care fac parte din familii nefericite au, adesea, ceva de reproşat la comportamentul altora, poartă pică şi parcă nu pot uita jignirile din trecut.
„Da, însă …” aşa încep cei care nu sunt fericiţi. „Da, dar nu şti cât de mult m-a jignit”, spune cineva. „Da, dar nu şti cât de rău este”, spune altcineva.
Poate că ambele persoane au dreptate; poate că niciuna.
Sunt multe feluri de jigniri. Sunt multe feluri de răni. Dar am observat că, adesea, ne justificăm mânia şi încercăm să ne convingem pe noi înşine că avem dreptate, spunându-ne că ceea ce-i motivează pe alţii face ca acţiunile lor să fie de neiertat şi egoiste, considerând, pe de altă parte, că motivele noastre sunt sincere şi nevinovate.
Câinele prinţului
O veche poveste galeză din secolul al XIII-lea vorbeşte despre un prinţ care s-a întors acasă şi a văzut că pe faţa câinelui său era numai sânge. Bărbatul a dat buzna în casă şi, îngrozit, a văzut că băieţelul său nou-născut lipsea şi că leagănul său era răsturnat. Plin de mânie, prinţul şi-a scos sabia şi a omorât câinele. La scurt timp după aceea, el a auzit plânsetul fiului său – pruncul era în viaţă! Lângă copil se afla un lup mort. În realitate, câinele apărase copilul prinţului pentru a nu fi ucis de lup.
Deşi această poveste este tragică, ea ilustrează un principiu. Există posibilitatea ca ceea ce ne spunem nouă înşine despre motivele pentru care unii oameni se comportă într-un anumit fel să nu fie adevărat – uneori nici nu vrem să ştim ce s-a întâmplat cu adevărat. Mai degrabă, alegem să ne justificăm mânia şi să nu renunţăm la sentimentele noastre de ranchiună şi indignare. Uneori, aceste sentimente de ranchiună persistă luni sau ani de zile. Uneori, ele nu dispar niciodată.
O familie destrămată
Un tată nu şi-a putut ierta fiul pentru că s-a depărtat de cărarea pe care fusese învăţat să meargă. Băiatul a avut prieteni cu care tatăl său nu era de acord şi a făcut multe lucruri contrare cu ceea ce tatăl său a crezut că ar trebui să facă. Acest lucru a dus la o ruptură a relaţiei dintre tată şi fiu şi, de îndată ce a putut, băiatul a plecat de-acasă şi nu s-a mai întors niciodată. Din acel moment, au vorbit foarte puţin unul cu celălalt.
S-a simţit tatăl îndreptăţit? Poate că da.
S-a simţit fiul îndreptăţit? Poate că da.
Tot ce ştiu este că familia s-a destrămat şi a fost nefericită pentru că nici tatăl, nici fiul nu s-au putut ierta unul pe celălalt. Ei nu au putut uita amintirile neplăcute pe care le-au avut despre celălalt. Şi-au umplut inimile de mânie, în loc să fie pline de dragoste şi iertare. Fiecare s-a privat de ocazia de a influenţa în bine viaţa celuilalt. Neînţelegerea din ei a fost atât de mare, încât fiecare dintre ei a devenit un prizonier spiritual al propriei sale conştiinţe.
Din fericire, Tatăl nostru iubitor şi înţelept din Cer a pus la dispoziţie mijloacele prin care putem trece peste această prăpastie provocată de mândrie. Măreaţa şi infinita ispăşire este actul suprem de iertare şi împăcare. Nu pot înţelege pe deplin însemnătatea acesteia, dar depun mărturie din toată inima şi din tot sufletul meu despre realitatea şi puterea sa supremă. Salvatorul S-a oferit pe Sine ca răscumpărare pentru păcatele noastre. Prin El, noi primim iertare.
Nicio familie nu este perfectă
Niciunul dintre noi nu este fără păcat. Fiecare dintre noi face greşeli, inclusiv dumneavoastră şi cu mine. Cu toţii am fost jigniţi. Cu toţii i-am jignit pe alţii.
Prin sacrificiul Salvatorului putem dobândi exaltare şi viaţă veşnică. Pe măsură ce acceptăm învăţăturile Sale şi ne lepădăm de mândrie înmuindu-ne inimile, putem face loc împăcării şi iertării în familiile noastre şi în vieţile noastre personale. Dumnezeu ne va ajuta să fim mai iertători, să fim mai binevoitori să ne străduim mai mult cu cei de lângă noi, să fim primii care îşi cer iertare chiar dacă nu a fost vina noastră, să dăm la o parte sentimentele de ranchiună şi să nu mai insistăm asupra lor. Să aducem mulţumiri lui Dumnezeu, care L-a dat pe Singurul Său Fiu Născut, şi Fiului care Şi-a dat viaţa pentru noi.
Putem simţi dragostea pe care o are Dumnezeu pentru noi în fiecare zi. Nu am putea să oferim puţin mai mult celor de lângă noi aşa cum ne învaţă frumosul imn „Pentru că multe Tu mi-ai dat”2? Domnul a făcut posibil ca noi să fim iertaţi. Nu ar fi drept să dăm de-o parte egoismul şi mândria şi să oferim acea iertare minunată celor cu care nu ne înţelegem – în special tuturor celor din familia noastră?
În cele din urmă, fericirea nu este rezultatul perfecţiunii, ci al punerii în practică, pas cu pas, a principiilor divine. Prima Preşedinţie şi Cvorumul celor Doisprezece Apostoli au declarat: „Fericirea în viaţa de familie poate fi obţinută cel mai bine atunci când aceasta se bazează pe învăţăturile Domnului Isus Hristos. Căsătoriile şi familiile reuşite sunt stabilite şi menţinute pe principiile credinţei, rugăciunii, pocăinţei, iertării, respectului, dragostei, milei, muncii şi ale activităţilor de recreere sănătoase”3.
Iertarea se situează chiar în mijlocul acestor adevăruri simple, bazate pe planul fericirii întocmit de Tatăl Ceresc. Pentru că iertarea uneşte principii, ea uneşte oameni. Este o cheie, deschide uşi încuiate, este începutul unui drum nou şi este una dintre cele mai bune speranţe pentru a avea o familie fericită.
Fie ca Dumnezeu să ne ajute să fim puţin mai iertători în familiile noastre, mai iertători unii faţă de alţii şi, poate, chiar mai iertători faţă de noi înşine. Mă rog ca noi să trăim sentimentul iertării ca pe un mod minunat în care majoritatea familiilor fericite se aseamănă.
Cum să predăm din acest mesaj
„În timp ce pregătiţi fiecare lecţie, întrebaţi-vă cum se asociază acel principiu… cu ceva cu care membrii familiei… s-au întâlnit în propriile vieţi” (Predarea, nu este chemare mai mare [1999], p. 171). Aveţi în vedere să-i invitaţi pe membrii familiei să împărtăşească experienţe pozitive pe care le-au avut sau le-au observat referitor la iertare. Discutaţi despre aceste experienţe, accentuând binecuvântările iertării. Încheiaţi depunându-vă mărturia despre importanţa faptului de a ne ierta unii pe ceilalţi.
Fotografie de David Stoker