Poate că ar trebui să ne rugăm
Scott Edgar, Utah, SUA
În primăvara anului 1975, familia mea şi cu mine locuiam în zona minunatelor ferme verzi din regiunea Rheinland-Pfalz din Germania de Vest. Într-o duminică ploioasă, în timp ce ne întorceam cu maşina de la Biserică, ne-am oprit pentru a ne uita la o maşină care se răsturnase pe terasamentul drumului, la marginea unei păduri. În pădure era deja întuneric din cauza ramurilor dese ale copacilor şi a lăsării serii.
După ce ne-am uitat la maşina distrusă, ne-am întors la maşina noastră şi am văzut că era împotmolită în noroi. Nu puteam să merg înapoi, însă o puteam conduce înainte – în pădure. Condusesem anterior prin pădure şi am văzut că multe drumuri forestiere se intersectau la un moment dat şi că, în cele din urmă, făceau legătura cu o şosea din afara pădurii, prin urmare am decis să mergem înainte prin întuneric.
Mi-am dat repede seama că luasem decizia greşită. Drumul strâmt, ud era plin de urme adânci de roţi în noroi şi ne ducea din ce în ce mai departe în pădurea întunecată. Am încercat să menţin viteza, temându-mă că dacă ne opream am fi rămas împotmoliţi. Am observat o ridicătură de pământ mai în faţă care arăta suficient de solidă încât să poată suporta greutatea maşinii. Planul meu era să scot maşina din noroi pentru a putea să am timp să mă gândesc. Maşina a ieşit din noroi.
Am oprit motorul şi am coborât. Deoarece farurile erau stinse, nu am putut să văd nimic. Am reaprins farurile, am luat lanterna şi, după ce am întors maşina, am hotărât că cea mai bună opţiune era să mă întorc în pădure şi să merge repede pe drumul pe care venisem.
Am mers cât am putut de repede prin pădure, am turat puţin motorul, am demarat pe şosea şi ne-am scufundat adânc în noroi. Acum, chiar că aveam probleme. În afara maşinii, erau un întuneric şi o linişte totale. În maşină, ne aflam soţia mea şi cu mine, alături de trei copii îngroziţi.
Am întrebat-o pe soţia mea dacă avea vreo idee despre ce am fi putut să facem. După o clipă, ea a spus: „Poate că ar trebui să ne rugăm”. Copiii s-au liniştit aproape instantaneu. Am spus o rugăciune umilă, dar disperată, în care am cerut ajutor. În timp ce mă rugam, mi-a venit în minte un gând foarte clar: „Pune lanţurile pe roţi”.
Stând într-un noroi adânc de 25 de centimetri îmbrăcată în rochia ei de duminică, soţia mea a ţinut lanterna în timp ce eu am curăţat de noroi, cu mâinile goale, roţile din spate şi am pus lanţurile. Având credinţă şi încredere, ne-am rugat din nou şi am pornit motorul. Am condus încet prin noroi şi, în cele din urmă, am ajuns înapoi pe asfalt.
Fiind entuziasmat de faptul că scăpasem de noroi şi întuneric, aproape că am uitat cine ne ajutase să ieşim din pădure. Fiica noastră în vârstă de cinci ani mi-a amintit spunând: „Tati, Tatăl Ceresc într-adevăr răspunde la rugăciuni, nu-i aşa?”.