Binecuvântările slujirii

Membrii Bisericii binecuvântează vieţile şi întăresc mărturiile, când încearcă să urmeze exemplul Salvatorului de a sluji altora.

Slujirea exemplară a preşedintelui Thomas S. Monson este bine cunoscută membrilor Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. De mai bine de şase decade el a întins mâna celor aflaţi la nevoie, oferind alinare şi pace la nenumărate persoane şi slujind celor bolnavi şi nefericiţi.¹

„Astăzi, sunt inimi care au nevoie să fie înveselite, sunt fapte care trebuie făcute – chiar suflete preţioase care trebuie salvate”, a declarat preşedintele Monson. „Cei bolnavi, cei istoviţi, cei flămânzi, cei îngheţaţi, cei insultaţi, cei singuri, cei în vârstă, cei pribegi, toţi strigă după ajutor”.²

În slujirea sa personală, preşedintele Monson a arătat diferenţa care există între administrare şi slujire. Membrii Bisericii administrează programe şi rânduieli, dar ei slujesc persoanelor, le iubesc şi le aduc alinare. Întinzând mâna către alţii, preşedintele Monson L-a urmat pe Salvator, care „n-a venit să I se slujească, ci El să slujească” (Marcu 10:45).

După cum ilustrează următoarele patru relatări, sfinţii din zilele din urmă, care „[merg] şi [fac]… la fel”(Luca 10:37), îi binecuvântează pe alţii, Biserica şi pe ei înşişi.

Samaritean cu aluat de clătite

Însănătoşirea mea după o operaţie minoră nu a fost atât de uşoară după cum fusesem lăsată să cred. Dar, ca preşedintă a Societăţii de Alinare la nivel de episcopie, simţeam că ar trebui să ofer ajutor altora, nu să îl cer de la alţii. Într-o luni dimineaţă, la trei zile după operaţie, trebuia să trezesc şapte copii din somn şi să-i pregătesc de şcoală. Mă gândeam dacă ar trebui să o opresc pe fiica mea cea mai mare acasă să mă ajute cu bebeluşul.

În timp ce aceste gânduri îmi treceau prin minte, a sunat soneria. Vickie Woodard, prima mea consilieră şi prietenă bună, venise să mă ajute. Ea a spus că era acolo pentru a face clătite. Avea un castron cu aluat în mâini şi a întrebat unde putea găsi o tigaie. Copiii erau încântaţi.

După micul dejun, Vickie a pregătit copii să plece la şcoală, a făcut curăţenie şi a luat bebeluşul acasă până la prânz, la ora lui de culcare. Mai târziu, când am întrebat cine a avut grijă de proprii ei copii mici, mi-a spus că soţul ei îşi luase câteva ore libere astfel încât m-a putut ajuta.

Slujirea lui Vickie şi a soţului ei din acea zi mi-a permis să-mi adun forţele şi a contribuit la însănătoşirea mea.

Beverly Ashcroft, Arizona, SUA

Unuia dintre aceşti cei mai neînsemnaţi

Într-o zi, când eram singură acasă cu cel mai mic dintre fiii mei, am alunecat pe scări şi am căzut. Pentru că au urmat dureri abdominale care au persistat câteva zile, m-am dus la doctor.

În acea perioadă eram însărcinată şi testele au indicat că mi se desprinsese placenta. Această situaţie impunea un repaus total, altfel puteam pierde copilul.

Eram îngrijorată, deoarece aveam trei copii mici şi nu puteam să-mi permit să plătesc o mână de lucru. Totuşi, surorile din ramura mea au aflat de situaţia mea şi, fără să li se ceară, au venit în ajutorul meu. Ele s-au organizat în trei grupuri care mă ajutau dimineaţa, după-amiaza şi seara.

Ele au venit să spele, să calce, să gătească şi să-i ajute pe copiii mei la lecţii. O soră, pe nume Rute, care a fost botezată în timp ce eu eram reţinută la pat, a devenit o prezenţă obişnuită în casa noastră. Rute, asistentă medicală, m-a ajutat noaptea şi mi-a făcut injecţiile necesare.

Nu aveam nevoie să cer nimic; aceste surori anticipau nevoile mele şi aveau grijă de toate. Când aveau ajutor mai mult decât era nevoie, una dintre surori stătea şi vorbea cu mine. Ele au făcut astfel timp de trei luni.

Aceste surori mi-au dat tărie, dragoste şi dedicare. Ele au oferit din timpul şi din talentele lor. Au făcut sacrificii pentru a fi acolo. Nu au cerut nimic în schimb, niciodată. Ele au iubit şi au slujit, urmând exemplul Domnului, care ne-a învăţat: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut” (Matei 25:40).

Enilze do Rocio Ferreira da Silva, Paraná, Brazilia

Adu doar hainele lor

Când soţul meu, Brandon, era plecat cu afaceri în Orlando, Florida, el s-a trezit într-o noapte cu febră mare şi cu probleme de respiraţie. A chemat Salvarea să-l ducă la spital, unde a aflat că era un caz serios de pneumonie.

Deoarece aveam fiii mici care de abia începeau să meargă, nu puteam călători imediat de la noi de acasă, din Pennsylvania, în Florida. Îl sunam zilnic pe Brandon, sperând ca el să se însănătoşească, astfel încât să se poată întoarce acasă.

Totuşi, situaţia lui Brandon se înrăutăţea. Când o soră de la spital m-a sfătuit să mă duc la spital, cât mai repede cu putinţă, am început să mă gândesc cine ar putea să aibă grijă de băieţii noştri.

Mama mea a fost de acord să îşi ia liber de la lucru şi a spus a spus că va veni cât de repede va putea, dar avionul care trebuia să îl iau pleca înainte ca ea să poată ajunge. Am sunat la telefon câteva prietene să vă dacă ar putea ele supraveghea pe băieţi până ajungea mama mea. O prietenă de la Societatea de Alinare, Jackie Olds, a spus că ar fi bucuroasă să îi supravegheze.

„Adu doar hainele şi scutecele lor”, a spus ea şi „îi voi ţine câte zile este nevoie să pleci”.

Am început să refuz, deoarece această soră, cu trei copii ai ei, avea o viaţă ocupată, dar ea a insistat. Când, după scurt timp, i-am lăsat pe băieţi la ea acasă, ea m-a liniştit spunând: „Nu-ţi face griji pentru ei. Ai grijă ca Brandon să se facă bine şi să-l aduci acasă. Am mai îngrijit copilaşi care încă nu ştiau să meargă”.

Am ştiut atunci că băieţii vor fi în siguranţă şi bine îngrijiţi, şi aşa a fost. Am putut să fiu cu soţul meu, care era grav bolnav când am ajuns la spital. Dar, după câteva zile, el s-a simţit destul de bine pentru a ne întoarce acasă.

Sunt recunoscătoare unei bune prietene care a răspuns – mai presus de ceea ce i-am cerut – şi care ne-a ajutat atunci când am avut nevoie.

Kelly Parks, Pennsylvania, SUA

Slujire la marginea patului

Fratele Anderson, dinamicul preşedinte al Tinerilor Băieţi, în vârstă de 35 de ani, era genul de conducător al tinerilor pe care fiecare îl admira: misionar revenit din misiune, tată a cinci copii, cu afacere proprie, cu inimă tânără. Dar, acum, avea leucemie. După primirea acestei veşti de la episcop, Ryan Hill, primul asistent al cvorumului preoţilor, a trecut la fapte, chemând pe fiecare preot activ sau mai puţin activ din cvorumul său.

„Mergem la spital să-l vedem pe fratele Anderson. Avem nevoie de toţi. Poţi să mergi?”, repeta el la fiecare apel telefonic.

„Nu sunt sigur că pot ajunge”, a răspuns un preot. „Trebuie să merg la muncă”.

„Atunci vom aştepta până când termini serviciul”, a răspuns Ryan. „Este un lucru pe care trebuie să-l facem împreună.”

„Bine”, a răspuns membrul cvorumului. „Voi vedea dacă pot schimba tura cu altcineva.”

Toţi cei 11 preoţi s-au dus la spital. Cei care erau mai puţini activi şi cei care niciodată nu au lipsit vreo duminică, erau acolo. Împreună, ei au râs, au plâns, s-au rugat şi au făcut planuri de viitor. În lunile următoare, ei şi-au programat timpul pentru a frecţiona picioarele fratelui Anderson când circulaţia sa era anevoioasă, au donat pe rând sânge în şedinţe de câte două ore, astfel încât să primească numai sângele lor şi chiar au condus 32 de km în noaptea unui bal oficial al şcolii de dans împreună cu fetele pe care le invitaseră (inclusiv două fete care nu erau membre ale Bisericii) până la patul său de spital, astfel încât el a putut împărtăşi experienţele lor de la liceu.

În ultimele sale zile de viaţă, fratele Anderson i-a rugat să slujească în misiuni, să se căsătorească în templu şi să ţină legătura unul cu celălalt. După mai bine de zeci de ani, reîntorşi acasă din misiunile lor, căsătoriţi în templu şi formând propriile lor familii, ei încă îşi amintesc de această crucială perioadă de experienţe spirituale de slujire împreună cu mult iubitul lor conducător.

Norman Hill, Texas, SUA

Ilustraţie de Gregg Thorkelson