Ce înseamnă ispăşirea pentru dumneavoastră?
Dintr-o cuvântare adresată în cadrul Conferinţei Femeilor de la Universitatea Brigham Young, pe data de 5 mai 2006.
Ispăşirea este foarte personală şi creată în mod unic pentru propriile noastre condiţii şi situaţii.
Profetul Joseph Smith ne-a învăţat: „Principiile fundamentale ale religiei noastre sunt incluse în mărturia apostolilor şi profeţilor cu privire la Isus Hristos, că El a murit, a fost înmormântat şi S-a ridicat din nou, în a treia zi, şi S-a înălţat la cer; şi toate celelalte lucruri care ţin de religia noastră sunt numai anexe ale acesteia”.1
Aceste principii fundamentale se bazează pe ispăşirea lui Isus Hristos. Cuvântul ispăşire „descrie adunarea «într-un întreg» al celor care au fost înstrăinaţi şi implică reconcilierea omului cu Dumnezeu. Păcatul este cauza înstrăinării şi, ca urmare, scopul ispăşirii este de a corecta sau învinge consecinţele păcatului”.2 Eu cred că este, de asemenea, posibil să ne înstrăinăm de Dumnezeu din cauza multor motive, altele decât păcatul făţiş.
Riscurile îndepărtării noastre de Tatăl nostru din Cer şi de Salvator sunt importante şi prezente în mod constant în jurul nostru. Din fericire, ispăşirea a fost, de asemenea, concepută pentru toate aceste situaţii. Acesta este motivul pentru care Iacov, fratele lui Nefi, a descris ispăşirea ca fiind „infinită” (2 Nefi 9:7), însemnând că nu are limite sau constrângeri impuse din exterior. De aceea este ispăşirea atât de remarcabilă şi atât de necesară. Deci, nu-i de mirare că noi trebuie nu doar să apreciem acest dar inegalabil, dar şi să-l înţelegem în mod clar.
Isus Hristos a fost singurul în stare să realizeze această ispăşire magnifică, deoarece El a fost singurul om perfect şi El este Singurul Fiu Născut al lui Dumnezeu, Tatăl. El Şi-a primit însărcinarea pentru această lucrare esenţială de la Tatăl Său, înainte ca lumea să fi fost creată. Viaţa Sa muritoare perfectă, fără păcat, vărsarea sângelui Său, suferinţa Sa în grădină şi pe cruce, moartea Sa voluntară şi învierea trupului Său din mormânt au făcut posibilă o ispăşire deplină pentru oamenii din toate generaţiile şi perioadele de timp.
Ispăşirea face ca învierea să fie o realitate pentru toată lumea. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte abaterile şi păcatele noastre, aspectele condiţionale ale ispăşirii ne cer credinţa în Domnul Isus Hristos, pocăinţa şi supunerea faţă de legile şi rânduielile Evangheliei.
Nemurirea şi viaţa veşnică
Poate că versetul cel mai des citat în adunările şi în scrierile noastre este următorul verset minunat, clarificator şi concis din cartea lui Moise: „Pentru că, iată, aceasta este lucrarea Mea şi slava Mea—să realizez nemurirea şi viaţa veşnică a omului” (Moise 1:39).
Datorită învierii, cu toţii vom avea parte de nemurire. Datorită ispăşirii, aceia care au suficientă credinţă în Domnul Isus Hristos pentru a lua asupra lor numele Său, care se pocăiesc şi trăiesc conform Evangheliei Sale, aceia care ţin legămintele făcute cu El şi cu Tatăl Său şi care iau parte la rânduielile salvării ce sunt puse la dispoziţie în moduri şi locuri sacre vor trăi şi se vor bucura de viaţa veşnică.
Nu-mi amintesc să fi întâlnit vreodată vreo persoană care să fi pretins că are o credinţă puternică în Isus Hristos şi care să fi fost foarte îngrijorată în legătură cu învierea. Da, cu toţii putem avea întrebări despre detalii, însă înţelegem că promisiunea fundamentală este valabilă pentru toată lumea şi este sigură.
Deoarece viaţa veşnică este condiţionată şi solicită efort şi supunere din partea noastră, majoritatea dintre noi se chinuie din când în când, poate periodic—chiar constant—cu întrebări legate de modul de a trăi aşa cum ştim că ar trebui. Vârstnicul David A. Bednar, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, a întrebat: „Credem noi, în mod eronat, că trebuie să parcurgem călătoria de la bine la mai bine şi să devenim sfinţi de unii singuri doar prin tărie de caracter, dorinţă şi disciplină”?3
Dacă salvarea noastră ar depinde doar de efortul nostru, am avea o problemă gravă deoarece cu toţii suntem imperfecţi şi incapabili să ne supunem în totalitate, mereu, sub toate aspectele. Atunci, cum obţinem ajutorul şi sprijinul de care avem nevoie? Nefi a clarificat dilema legăturii dintre har şi fapte atunci când a mărturisit: „Căci noi ştim că, după ce am făcut tot posibilul, numai prin har suntem salvaţi” (2 Nefi 25:23).
Ghidul pentru scripturi ne aminteşte că har înseamnă un mecanism sau un instrument divin care oferă tărie sau ajutor prin milostenia şi dragostea lui Isus Hristos, funcţional datorită ispăşirii Sale.4 Astfel, prin harul lui Hristos suntem înviaţi şi harul, dragostea şi ispăşirea Sa sunt cele care ne ajută să realizăm fapte bune şi să facem progresul necesar care altfel ar fi imposibile dacă am fi fost lăsaţi singuri cu propriile noastre puteri şi resurse.
Fericire prin ispăşire
Printre multele lucruri pe care le admir la Nefi se numără atitudinea lui. Viaţa lui nu a fost uşoară, în mod special când este comparată cu confortul pe care cei mai mulţi dintre noi îl acceptă fără să-l aprecieze. Nefi şi familia lui au trăit mulţi ani în pustiu înainte de a ajunge în ţara promisă. Au suferit de foame, de sete şi au avut parte de pericole. Nefi a trebuit să aibă de-a face cu probleme grave de familie amplificate de Laman şi Lemuel, despărţindu-se în cele din urmă, împreună cu cei care l-au urmat, de cei care i-au susţinut pe Laman şi Lemuel.
Deşi s-a confruntat cu toate aceste lipsuri şi încercări, Nefi a putut să spună: „Şi s-a întâmplat că noi am trăit în fericire” (2 Nefi 5:27).
El a înţeles că este un tipar de viaţă care duce la fericire, oricare ar fi dificultăţile, încercările şi dezamăgirile de care avem parte cu toţii în viaţa noastră. El a putut să se concentreze asupra imaginii de ansamblu a planului lui Dumnezeu pentru el şi poporul lui şi a putut, astfel, să evite să fie demoralizat de frustrările sale sau de observaţia corectă că viaţa nu este dreaptă. Nu este dreaptă, însă el şi poporul lui au fost fericiţi în pofida acestui lucru. Ei au înţeles că o ispăşire urma să aibă loc şi au avut încrederea că aceasta va fi valabilă şi pentru ei.
Nefi şi-a adresat întrebări importante, întrebări pe care ni le-am putea adresa şi noi în timp ce ne gândim la locul ocupat de ispăşirea lui Hristos în viaţa noastră:
„Şi atunci, o, dacă am văzut lucruri atât de mari, dacă Domnul în bunăvoinţa Sa pentru copiii oamenilor i-a vizitat pe oameni cu atâta milă, de ce atunci inima mea plânge şi sufletul meu tânjeşte în valea tristeţii, iar trupul meu se iroseşte şi puterile mi se sting din cauza suferinţelor mele?
Şi de ce să mă plec păcatului din cauza trupului meu? Da, de ce să dau cale liberă ispitelor, pentru ca cel rău să capete un loc în inima mea, ca să-mi distrugă pacea şi să-mi rănească sufletul? De ce sunt mânios din cauza duşmanilor mei?” (2 Nefi 4:26–27).
După tânguirea sa, şi-a răspuns la propria-i întrebare, cunoscând modul în care trebuia să-şi abordeze problemele: „Trezeşte-te, sufletul meu! Nu te mai veşteji în păcat. Bucură-te, o, inima mea şi nu mai face loc duşmanului sufletului meu… O, Doamne, m-am încrezut în Tine şi mă voi încrede în Tine întotdeauna” (2 Nefi 4:28, 34).
Înseamnă acest lucru că Nefi nu a mai avut niciodată probleme? Înseamnă acest lucru că el a înţeles în totalitate tot ceea ce i se întâmpla? Amintiţi-vă răspunsul pe care l-a dat unui înger cu câţiva ani înainte, atunci când i s-a adresat o întrebare importantă despre ispăşirea lui Hristos, care avea să aibă loc în viitor: „Eu ştiu că El îi iubeşte pe copiii Săi; şi totuşi, eu nu cunosc înţelesul tuturor lucrurilor” (1 Nefi 11:17).
Nici noi nu putem şi nu vom cunoaşte înţelesul tuturor lucrurilor, dar putem şi trebuie să ştim că Domnul Îşi iubeşte copiii şi că putem fi beneficiarii deplinătăţii harului şi ispăşirii lui Hristos în viaţa şi în încercările noastre. În acelaşi mod, ştim şi trebuie să ne amintim de nesăbuinţa şi pericolul de a-i da prilej diavolului să intre în inimile noastre.
Chiar şi atunci când înţelegem şi ne angajăm pe deplin să excludem răul şi pe diavol din inima şi viaţa noastră, eşuăm deoarece prea des suntem bărbaţi şi femei „[fireşti]” (vezi Mosia 3:19). Prin urmare, trebuie să fim recunoscători pentru principiul pocăinţei şi să trăim conform lui. În timp ce vorbim, deseori, de pocăinţa noastră ca despre un eveniment, ceea ce, uneori, şi este, pentru cei mai mulţi dintre noi aceasta este un proces permanent, ce durează întreaga viaţă.
Desigur, sunt păcate făcute prin omisiune sau făcând ceea ce nu ar fi trebuit, pentru care putem începe imediat procesul de pocăinţă. Sunt anumite tipuri de nedreptăţi şi greşeli la care putem renunţa acum şi pe care nu le vom mai comite niciodată. Putem, de exemplu, să fim plătitori de zeciuială integrală pentru tot restul vieţii noastre, chiar dacă acest lucru nu a fost mereu valabil. Dar alte aspecte ale vieţii noastre necesită îmbunătăţirea noastră continuă şi atenţia noastră constantă, cum ar fi spiritualitatea noastră, caritatea, sensibilitatea faţă de ceilalţi, atenţia acordată membrilor familiei, grija faţă de vecini, înţelegerea scripturilor, frecventarea templului şi calitatea rugăciunilor noastre personale.
Putem să fim recunoscători pentru că Salvatorul, care ne înţelege mai bine decât ne înţelegem noi înşine, a instituit împărtăşania pentru a ne putea înnoi, periodic, legămintele luând din simbolurile sacre, luându-ne angajamentul de a lua asupra noastră numele Său sfânt, de a ne aminti întotdeauna de El şi de a ţine poruncile Sale. În timp ce urmăm tiparul care ne permite să „[trăim în] fericire”, pocăinţa noastră şi faptele noastre îşi însuşesc o calitate mai bună, iar capacitatea noastră de a înţelege şi aprecia ispăşirea creşte.
Pocăinţă şi supunere
În săptămânile premergătoare organizării Bisericii în anul 1830, profetul Joseph Smith a primit o revelaţie remarcabilă care ne ajută să înţelegem mai bine ispăşirea, deoarece Salvatorul Însuşi a fost Acela care a vorbit şi a predicat. El S-a descris ca „Mântuitorul lumii” (D&L 19:1), a recunoscut că El îndeplinea voia Tatălui şi a spus: „Eu îţi poruncesc să te pocăieşti şi să ţii poruncile pe care le-ai primit” (D&L 19:13).
Acest tipar simplu al pocăinţei şi supunerii este cu adevărat baza pentru a „[trăi] în fericire”. Noi ştim că aceasta este ceea ce trebuie să facem, deşi este posibil ca, uneori, să uităm de ce. Domnul ne aminteşte de ce prin următoarele cuvinte din aceeaşi revelaţie:
„Căci iată, Eu, Dumnezeu, am suferit aceste lucruri pentru toţi, pentru ca ei să nu sufere, dacă ei se vor pocăi;
Dar dacă nu se vor pocăi, ei trebuie să sufere la fel ca şi Mine;
Suferinţe care M-au făcut, chiar pe Mine, Dumnezeu, Cel mai mare dintre toţi, să tremur de durere şi să sângerez din fiecare por şi să sufăr atât în trup, cât şi în spirit—şi aş fi dorit să nu fiu obligat să beau paharul amar şi apoi să dau înapoi—
Cu toate acestea, slavă Tatălui, am băut şi am terminat tot ce am pregătit pentru copiii oamenilor” (D&L 19:16–19).
Ce lecţie remarcabilă! Sunt sigur că niciunul dintre noi nu-şi poate imagina semnificaţia şi intensitatea durerii Domnului în timp ce a realizat măreaţa ispăşire. Mă îndoiesc că Joseph Smith a avut la acea vreme o înţelegere completă a suferinţei Salvatorului, cu toate că profetul a dobândit o apreciere şi o înţelegere mai mari prin propriile lui încercări şi torturi de care a avut parte în anii ulteriori. Gândiţi-vă la învăţătura dată, cu scopul de a corecta, de Însuşi Isus în timp ce-l sfătuia şi alina pe Joseph în perioada grea a detenţiei sale în închisoarea Liberty. Atunci, Domnul a spus în mod simplu: „Fiul Omului a coborât sub toate acestea. Eşti tu mai mare decât El? (D&L 122:8).
Această întrebare adresată lui Joseph este, de asemenea, adresată fiecăruia dintre noi în timpul greutăţilor şi încercărilor noastre personale şi unice. Niciunul dintre noi nu ar trebui să se îndoiască vreodată de răspunsul corect.
Faptul că Isus a trăit ceea ce a trăit, nu pentru că nu a putut evita, ci pentru că ne iubeşte, cu siguranţă ne facem să ne gândim cu seriozitate la acest lucru. Isus, de asemenea, Îl iubeşte şi Îl cinsteşte pe Tatăl Său cu o profunzime şi o loialitate pe care noi ni le putem doar imagina. Dacă vrem să-L cinstim şi să-L iubim pe Salvator la rândul nostru, nu trebuie să uităm niciodată că El a făcut ceea ce a făcut pentru noi ca noi să nu suferim în aceeaşi măsură ceea ce dreptatea însăşi ne-ar cere.
Biciuirea, lipsirea de lucrurile de bază, abuzul, cuiele şi stresul şi suferinţa de neimaginat au condus toate la agonia sfâşietoare pe care El a trăit-o, agonie ce nu ar putea fi tolerată de nimeni fără puterile Sale şi fără voinţa Sa de a continua până la capăt şi de a îndura tot ceea ce trebuia să îndure.
Vastitatea ispăşirii
În timp ce ne gândim la vastitatea ispăşirii şi la dorinţa Mântuitorului de a suferi pentru toate păcatele noastre, trebuie să înţelegem cu recunoştinţă că jertfa ispăşitoare cuprinde, de asemenea, mult mai mult! Gândiţi-vă la următoarele cuvinte ale lui Alma adresate poporului credincios din Ghedeon cu aproximativ un secol înainte ca ispăşirea să fi fost înfăptuită:
„Şi [Isus] va merge înainte, răbdând dureri şi suferinţe şi ispite de toate felurile; şi aceasta pentru ca să fie împlinit cuvântul, acela care spune că El va lua asupra Lui durerile şi bolile poporului Său.
Şi El va lua moartea asupra Lui, ca să poată dezlega legăturile morţii care leagă poporul Său; şi va lua asupra Lui infirmităţile lor, ca inima Lui să fie inundată de milă, în ce priveşte trupul, ca El să ştie, în ce priveşte trupul, cum să-i ajute pe oameni după infirmităţile lor.
Acum, Spiritul ştie toate lucrurile; cu toate acestea, Fiul lui Dumnezeu a suferit după cum arată trupul Său, pentru că a luat asupra Lui păcatele poporului Său şi a şters păcatele lor prin puterea Lui mântuitoare; şi acum, iată, aceasta este mărturia pe care o depun” (Alma 7:11–13).
Gândiţi-vă la un leac complet şi vast pentru durerile, suferinţele, ispitele, bolile, păcatele, dezamăgirile şi abaterile noastre. Vă puteţi imagina vreo alternativă la ispăşirea lui Isus? Apoi, adăugaţi la aceasta inegalabila înviere şi începem să înţelegem într-atât încât să cântăm: „Eu mă minunez de măreaţa Sa dragoste”.5
Ce înseamnă ispăşirea pentru dumneavoastră şi pentru mine? Înseamnă totul. Aşa cum a explicat Iacov, putem „[fi] împăcaţi cu [Tatăl] prin ispăşirea lui Hristos, Singurul Său Fiu Născut” (Iacov 4:11). Aceasta înseamnă că ne putem pocăi, că putem ajunge la o armonie deplină şi că-L putem accepta în totalitate şi că putem evita greşelile sau neînţelegerile care „[tăgăduiesc] îndurările lui Hristos şi [socotesc] ca pe nimic ispăşirea Lui şi puterea mântuirii Lui” (Moroni 8:20).
Evităm lipsa de slavă şi de respect faţă de ispăşirea Salvatorului dând ascultare sfatului lui Helaman, care este la fel de valabil astăzi cum a fost în anii imediat premergători venirii Domnului pe pământ: „O, aduceţi-vă aminte, aduceţi-vă aminte, fiii mei… că nu există nicio altă cale sau mijloc prin care omul să poată fi salvat, ci numai prin sângele ispăşitor al lui Isus Hristos, Cel care va veni; da, aduceţi-vă aminte că El va veni ca să mântuiască lumea” (Helaman 5:9).
Ispăşirea Sa include, cu siguranţă, întreaga lume şi pe toţi oamenii de la început până la sfârşit. Totuşi, să nu uităm că, în vastitatea şi plenitudinea sa, este, de asemenea, foarte personală şi creată în mod unic pentru a se potrivi perfect şi a se adresa perfect fiecăreia dintre propriile noastre circumstanţe. Tatăl şi Fiul ne cunosc pe fiecare dintre noi mai bine decât ne cunoaştem noi înşine şi au pregătit o ispăşire pentru noi care este pe deplin în acord cu nevoile, încercările şi posibilităţile noastre.
Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru darul ce a constat în Fiul Său şi Îi mulţumim Salvatorului pentru ispăşirea Sa. Este adevărată şi este valabilă şi ne va conduce acolo unde trebuie şi vrem să fim.
Stânga: Rugăciune în Ghetsimani, de Del Parson
Cina cea de taină, de Simon Dewey, prin amabilitatea Altus Fine Art, American Fork, Utah
Ilustraţie foto de Frank Helmrich