Iată mama ta!
Vârstnicul Jeffrey R. Holland
din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli
Nicio dragoste din viaţa muritoare nu se poate asemăna mai mult cu dragostea pură a lui Isus Hristos decât dragostea altruistă pe care o mamă devotată o are pentru copilul ei.
Permiteţi-mi ca, alături de dumneavoastră, să le urez bun venit vârstnicului Ronald A. Rasband, vârstnicului Gary E. Stevenson şi vârstnicului Dale G. Renlund, precum şi soţiilor dânşilor în cel mai plăcut cerc de prieteni pe care şi l-ar putea imagina vreodată.
Profeţind despre ispăşirea Salvatorului, Isaia a scris: „El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui”1. O viziune măreaţă din zilele din urmă a subliniat faptul că „[Isus] a venit pe lume… pentru a purta păcatele lumii”2. Atât scripturile din vechime, cât şi cele din zilele noastre depun mărturie că „El i-a mântuit, şi i-a sprijinit, şi i-a purtat în toate zilele din vechime”3. Un imn preferat ne îndeamnă: „Ascultă-L pe Salvator!”4.
A purta, a sprijini, a lua asupra, a elibera. Acestea sunt expresii puternice, încurajatoare, care fac referire la Mesia. Ele inspiră ajutor şi speranţă în vederea unei treceri sigure de la locul în care ne aflăm la cel în care trebuie să fim, dar în care nu putem ajunge fără ajutor. Aceste expresii au, de asemenea, conotaţia de povară, efort şi oboseală – fiind cele mai potrivite pentru descrierea misiunii Aceluia care, cu un preţ de nedescris, ne ridică atunci când cădem, ne ajută să mergem mai departe când nu mai avem tărie, ne duce în siguranţă acasă atunci când nu suntem în siguranţă. „Tatăl Meu M-a trimis pe Mine”, a spus El, „pentru ca Eu să pot fi înălţat pe cruce… pentru ca tot aşa cum Eu am fost înălţat… tot astfel oamenii vor fi înălţaţi… pentru ca să stea înaintea Mea”5.
Dar puteţi auzi în acest limbaj un alt aspect al eforturilor omeneşti în care folosim expresii precum a purta şi a sprijini, a lua asupra şi a înălţa, a munci şi a elibera? Aşa cum Isus i-a spus lui Ioan chiar în momentul înfăptuirii ispăşirii, tot aşa El ne spune tuturor: „Iată mama ta!”6.
Astăzi, declar de la acest pupitru ceea ce s-a spus, aici, înainte: nicio dragoste din viaţa muritoare nu se poate asemăna mai mult cu dragostea pură a lui Isus Hristos decât dragostea altruistă pe care o mamă devotată o are pentru copilul ei. Când Isaia, în cuvinte profetice, a dorit să descrie dragostea lui Iehova, a folosit imaginea devotamentului unei mame. „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează?”, a întrebat el. El ne dă de înţeles că acest lucru este absurd, deşi nu este la fel de absurd precum faptul de a crede că Hristos ne-ar putea uita vreodată.7
Acest gen de dragoste fermă „suferă îndelung şi este binevoitoare… nu caută nimic pentru sine… ci… suportă toate lucrurile, crede toate lucrurile, nădăjduieşte toate lucrurile, rabdă toate lucrurile”8. Cel mai încurajator dintre toate este faptul că o astfel de loialitate „niciodată nu piere”9. „Căci munţii se vor despărţi şi dealurile se vor clătina”, a spus Iehova, „dar bunătatea Mea nu se va îndepărta de la tine”10. Este la fel şi în cazul mamelor noastre.
Vedeţi dumneavoastră, ele nu doar că ne poartă în pântece, ci şi continuă să ne poarte de grijă. Nu doar grija prenatală, ci grija de-o viaţă este cea care face din grija maternă o faptă atât de măreaţă. Desigur, există şi excepţii sfâşietoare, însă cele mai multe mame ştiu în mod intuitiv, instinctiv că aceasta este o încredere sacră dintre cele mai nobile. Greutatea acestei înţelegeri, mai ales dacă este pusă pe umeri materni tineri, poate fi foarte descurajatoare.
De curând, o minunată tânără mamă mi-a scris: „Cum este posibil ca o fiinţă umană să poată iubi un copil atât de profund, încât să renunţe, de bunăvoie, la o mare parte a libertăţii ei pentru el? Cum poate dragostea din viaţa muritoare să fie atât de puternică încât accepţi, în mod voluntar, responsabilitatea, vulnerabilitatea, neliniştea şi tristeţea personale şi oferi continuu dragoste deşi ai parte, în mod repetat, de astfel de experienţe negative? Ce fel de dragoste din viaţa muritoare te poate face să simţi că, odată ce ai un copil, viaţa ta nu va mai fi niciodată a ta? Dragostea maternă este, în mod sigur, de origine divină. Nu există o altă explicaţie pentru ea. Ceea ce fac mamele este o componentă esenţială a lucrării lui Hristos. Cunoaşterea acestui lucru ar trebui să fie suficientă în a ne spune că efectul unei asemenea dragoste va oscila între insuportabil şi extraordinar, din nou şi din nou, până când, după ce fiecare copil de pe pământ va fi în siguranţă şi va fi primit salvarea, şi noi vom putea spune apoi împreună cu Salvatorul: «[Tată], am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac»11”.
Ţinând minte limbajul elegant din acea scrisoare, permiteţi-mi să vă împărtăşesc trei experienţe, care ilustrează influenţa nobilă a mamelor, de care am avut parte în slujirea mea în ultimele câteva săptămâni.
Prima este una de avertizare, care ne aminteşte că nu fiecare efort maternal are un final de poveste, cel puţin nu imediat. Acel memento are ca sursă conversaţia mea cu cineva care mi-a fost prieten drag peste 50 de ani şi care era pe patul de moarte fiind foarte înstrăinat de această Biserică despre care ştia, în inima lui, că este adevărată. Oricât de mult am încercat să-l alin, nimic nu părea să-l liniştească. În cele din urmă, am ajuns la un consens. „Jeff”, a spus el, „oricât de dureros va fi pentru mine să stau în faţa lui Dumnezeu, nu pot să suport gândul de a sta în faţa mamei mele. Evanghelia şi copiii ei au însemnat totul pentru ea. Ştiu că i-am frânt inima, iar acest lucru o frânge pe a mea”.
Nu am nicio îndoială că, atunci când a murit, mama prietenului meu l-a întâmpinat cu braţele deschise şi pline de dragoste; aşa fac părinţii. Dar avertizarea din această povestire este următoarea: copiii pot frânge inimile propriilor mame. Şi aici observăm o altă comparaţie cu Divinitatea. Nu trebuie să menţionez că Isus a murit cu inima frântă, împovărată şi extenuată din cauza luării păcatelor lumii asupra Sa. Fie ca noi, în fiecare moment de ispită, „[să ne privim] mama”, precum şi Salvatorul şi să-i scutim de tristeţea păcătuirii noastre!
A doua, vorbesc despre un tânăr care a ajuns în câmpul misiunii fiind demn dar care, conform alegerii lui, s-a întors mai devreme acasă din cauza faptului că se simţea atras de persoane de acelaşi sex şi a unor traume de care a avut parte din cauza acestui lucru. El era încă demn, însă credinţa lui era la limită, povara lui emoţională a devenit din ce în cea mai grea şi durerea lui spirituală era din ce în ce mai profundă. El s-a simţit, pe rând, rănit, confuz, mânios şi dezolat.
Preşedintele său de misiune, preşedintele său de ţăruş şi episcopul său au petrecut nenumărate ore discutând cu el, plângând alături de el şi binecuvântându-l, încercând astfel să-l ajute, însă mare parte din suferinţa lui era atât de personală, încât el nu le-a dezvăluit părţi ale ei. Preaiubitul tată din această povestire şi-a pus întregul suflet în ajutorarea acestui copil, însă responsabilităţile de la locul de muncă au făcut adesea ca lungile nopţi întunecate ale sufletului să fie înfruntate doar de către acest tânăr şi de mama lui. Zile şi nopţi, mai întâi săptămâni, apoi luni care s-au transformat în ani, ei au căutat vindecarea împreună. În timpul perioadelor de amărăciune (cele mai multe ale lui, însă uneori şi ale ei) şi de teamă nesfârşită (cele mai multe ale ei, însă uneori şi ale lui), ea şi-a depus – apare din nou acea expresie minunată şi împovărătoare – mărturia, în faţa fiului ei, despre puterea lui Dumnezeu, despre Biserica Lui şi, mai ales, despre dragostea Lui pentru acest copil. În acelaşi timp, ea a depus mărturie, de asemenea, despre dragostea ei intactă şi nemuritoare pentru el. Pentru a aduce împreună aceşti doi stâlpi absolut cruciali şi esenţiali ai existenţei ei – Evanghelia lui Isus Hristos şi familia ei – ea şi-a revărsat sufletul în rugăciune neîntreruptă. A postit şi a plâns, a plâns şi a postit, apoi a ascultat şi a ascultat în timp ce acest fiu îi spunea, în mod repetat, cum i se frângea inima. Astfel, ea i-a purtat de grijă, din nou, doar că de data aceasta nu a fost doar timp de nouă luni. De data aceasta, ea a crezut că munca ei pe câmpul de luptă al disperării lui avea să fie pentru totdeauna.
Dar, cu harul lui Dumnezeu, cu stăruinţa ei şi cu ajutorul multor conducători ai Bisericii, prieteni, membri ai familiei şi doctori de specialitate, această mamă insistentă şi-a văzut fiul venind acasă pe pământul făgăduit. Din nefericire, ştim că o astfel de binecuvântare nu este, sau cel puţin nu a fost încă, dată tuturor părinţilor care suferă din cauza circumstanţelor foarte diferite în care se află copiii lor, dar aici a existat speranţă. Şi trebuie să precizez că orientarea sexuală a acestui fiu nu s-a schimbat în mod miraculos – nimeni nu a presupus că se va întâmpla. Însă, puţin câte puţin, în inima lui s-a produs o schimbare.
A reînceput să meargă la Biserică. A ales să ia din împărtăşanie de bunăvoie şi fiind demn. A primit, din nou, o recomandare pentru templu şi a acceptat chemarea de a sluji ca învăţător la clasa de seminar de dimineaţa devreme, unde a avut un succes remarcabil. Şi, acum, după cinci ani, el, datorită propriei solicitări şi cu ajutorul important al Bisericii, s-a întors în câmpul misiunii pentru a-şi finaliza slujirea faţă de Domnul. Am plâns datorită curajului, integrităţii şi hotărârii acestui tânăr şi ale familiei sale de a îndrepta lucrurile şi de a-l ajuta să-şi păstreze credinţa. El ştie că le datorează multe multora, dar ştie şi că le este dator cel mai mult celor două persoane mesianice din viaţa lui, cei doi care i-au purtat de grijă şi au luat asupra lor poverile lui, care au muncit cu el şi care l-au eliberat – Salvatorul lui, Domnul Isus Hristos, şi mama lui hotărâtă, sfântă absolută şi gata să-l răscumpere.
Ultima experienţă despre care doresc să vă vorbesc este de la rededicarea Templului Mexico City, Mexic, din urmă cu doar trei săptămâni. Acolo, împreună cu preşedintele Henry B. Eyring, am văzut-o pe preaiubita noastră prietenă Lisa Tuttle Pieper ridicându-se în cadrul acelei ceremonii de dedicare emoţionante. Ea a stat cu greu în picioare, deoarece cu o mână o sprijinea pe Dora, fiica ei iubită, dar foarte limitată fizic din cauza handicapului de care suferă, iar cu cealaltă încerca să mişte mâna dreaptă disfuncţională a Dorei, pentru ca această fiică limitată fizic, dar veşnic preţioasă a lui Dumnezeu să poată flutura batista albă şi, prin sunetele înţelese doar ea şi de îngerii din cer, să spună tare: „Osana, osana, osana lui Dumnezeu şi Mielului”12.
Tuturor mamelor noastre de pretutindeni din prezent, trecut sau viitor le spun: „Vă mulţumesc! Vă mulţumesc pentru că daţi naştere la copii, că modelaţi suflete, că formaţi caractere şi pentru că arătaţi dragostea pură a lui Hristos”. Mamei Eva, Sarei, Rebecăi şi Rahelei, Mariei din Nazaret şi Mamei din Cer, le spun: „Vă mulţumesc pentru rolul vostru crucial în îndeplinirea scopurilor eternităţii”. Tuturor mamelor, indiferent de circumstanţele în care se află, inclusiv celor care întâmpină dificultăţi, căci toate vor întâmpina, le spun: „Fiţi liniştite! Credeţi în Dumnezeu şi în dumneavoastră însevă! Faceţi mult mai bine decât credeţi că faceţi. De fapt, sunteţi izbăvitoare pe muntele Sion13 şi, asemenea Învăţătorului pe care-L urmaţi, dragostea dumneavoastră «niciodată nu piere»14”. Nu pot să aduc altcuiva un omagiu mai mare. În numele lui Isus Hristos, amin.