O vară cu mătuşa Rose
Preşedintele Dieter F. Uchtdorf
al doilea consilier în Prima Preşedinţie
Mă rog ca, în timp ce păşiţi pe calea luminoasă a uceniciei, credinţa să vă întărească fiecare pas.
Preaiubitele mele surori şi dragi prieteni, sunt încântat să fiu alături de dumneavoastră astăzi şi sunt recunoscător să mă aflu în prezenţa profetului nostru drag, preşedintele Thomas S. Monson. Preşedinte Monson, vă iubim. Ne întristează pierderea celor trei prieteni preţioşi şi adevăraţi apostoli ai Domnului. Simţim absenţa preşedintelui Packer, a vârstnicului Perry şi a vârstnicului Scott; îi iubim. Ne rugăm pentru familiile şi prietenii lor.
Aştept mereu cu nerăbdare această sesiune a conferinţei – muzica frumoasă şi sfaturile surorilor noastre inspirate aduc Spiritul din abundenţă. Sunt o persoană mai bună după ce mă aflu în prezenţa dumneavoastră.
În timp ce mă gândeam la ce aveam să vă spun astăzi, gândurile mi s-au îndreptat spre felul în care a propovăduit Salvatorul. Este interesant că El a putut să propovăduiască cele mai sublime adevăruri folosind istorisiri simple. Pildele Sale i-au invitat pe ucenicii Săi să primească adevărurile nu doar cu minţile lor, ci şi cu inimile şi să pună în practică principiile eterne în viaţa lor de zi cu zi.1 Stimatul nostru preşedinte Monson este, de asemenea, foarte priceput la propovăduirea în care foloseşte experienţe personale care ating inimile.2
Astăzi, şi eu îmi voi împărtăşi mesajul exprimându-mi gândurile şi sentimentele sub forma unei povestiri. Vă invit s-o acultaţi cu Spiritul. Duhul Sfânt vă va ajuta să găsiţi mesajul din această pildă de care aveţi nevoie dumneavoastră.
Mătuşa Rose
Povestirea este despre o fată pe nume Eva. Există două lucruri importante pe care trebuie să le cunoaşteţi despre Eva. Unul este că ea avea 11 ani în această povestire. Iar celălalt este că ea nu dorea deloc să meargă şi să locuiască împreună cu mătuşa Rose. Deloc. Sub nicio formă.
Dar mama Evei urma să facă o operaţie care necesita o perioadă îndelungată de recuperare. De aceea părinţii Evei o trimiteau să petreacă vara la mătuşa Rose.
În mintea Evei, existau o mie de motive pentru care aceasta era o idee rea. Unul era acela că însemna să fie departe de mama ei. Însemna, de asemenea, să-şi părăsească familia şi prietenii. Pe lângă aceasta, nici nu o cunoştea pe mătuşa Rose. Îi era foarte bine, merci, acolo unde se afla.
Dar niciun argument sau semn de împotrivire nu au putut schimba hotărârea. Eva şi-a făcut valiza şi a fost dusă de tatăl ei cu maşina, tot acel drum lung, la mătuşa Rose.
Din clipa în care a păşit în casă, Eva a urât-o.
Totul era atât de vechi! Fiecare centimetru era plin de cărţi vechi, sticle colorate în mod ciudat şi recipiente de plastic pline cu mărgele, panglici şi nasturi.
Mătuşa Rose locuia acolo singură; nu fusese niciodată căsătorită. Singurul alt locatar era o pisică gri, căreia îi plăcea să-şi găsească cel mai înalt punct din fiecare cameră şi să se caţere acolo, urmărind ca un tigru înfometat tot ce se întâmpla dedesubt.
Chiar şi casa părea singuratică. Era într-o zonă de la ţară, unde distanţa dintre case este mare. Nu exista niciun copil de vârsta Evei pe o rază de aproape un kilometru. Acest lucru a făcut-o pe Eva să se simtă şi ea singură.
La început, nu i-a acordat multă atenţie mătuşii Rose. De cele mai multe ori, se gândea la mama ei. Uneori, stătea trează noaptea, rugându-se din tot sufletul ca mama ei să fie bine. Şi, deşi acest lucru nu s-a întâmplat imediat, Eva a început să simtă că Dumnezeu veghea asupra mamei ei.
În cele din urmă, a sosit vestea că operaţia reuşise şi tot ce-i mai rămânea Evei de făcut era să îndure până la sfârşitul verii. Dar, vai, cât ura să îndure!
Acum, când ştia că mama ei avea să fie bine, Eva a început s-o remarce ceva mai mult pe mătuşa Rose. Era o femeie mare – totul era mare la ea: glasul, zâmbetul, personalitatea. Nu-i era uşor să se strecoare printre lucruri, dar cânta mereu şi râdea în timp ce muncea, iar râsul ei umplea casa. În fiecare seară, se aşeza pe canapeaua ei plină de multe lucruri, îşi scotea scripturile şi citea cu glas tare. În timp ce citea, făcea comentarii precum: „O, n-ar fi trebuit să facă asta!” sau „Ce n-aş da să fiu acolo!” ori „Nu este cel mai frumos lucru pe care l-ai auzit vreodată!”. Şi, în fiecare seară, când amândouă îngenuncheau lângă patul Evei pentru a se ruga, mătuşa Rose spunea cele mai frumoase rugăciuni, mulţumindu-I Tatălui Ceresc pentru gaiţele albastre şi molizi, apusurile de soare şi stele şi „cât era de minunat să fie în viaţă”. Evei i se părea că Rose Îl cunoştea pe Dumnezeu ca pe un prieten.
Cu timpul, Eva a făcut o descoperire surprinzătoare: mătuşa Rose era probabil cea mai fericită persoană pe care o cunoscuse vreodată!
Dar cum se putea aşa ceva?
Pentru ce anume era fericită?
Nu fusese căsătorită niciodată, nu avea copii, nu avea pe nimeni care să-i ţină tovărăşie cu excepţia acelei pisici ciudate şi îi era foarte greu să facă lucruri uşoare, precum să-şi lege şireturile la pantofi şi să urce scările.
Când mergea în oraş, purta pălării mari, strident colorate. Dar oamenii nu râdeau de ea. Dimpotrivă, se adunau în jurul ei dorind să-i vorbească. Rose fusese învăţătoare şi nu era un lucru neobişnuit ca foşti elevi – acum adulţi care aveau ei înşişi copii – să se oprească şi să stea de vorbă. Ei îi mulţumeau pentru influenţa bună pe care o avusese în viaţa lor. Râdeau împreună deseori. Uneori, plângeau.
În timp ce zilele de vară treceau, Eva petrecea tot mai mult timp cu Rose. Mergeau în plimbări lungi şi Eva a aflat diferenţa dintre vrabie şi cinteză. A cules boabe de soc şi a făcut marmeladă din portocale. A aflat despre stră-străbunica ei, care şi-a părăsit ţara natală, a traversat oceanul şi a călătorit pe câmpii vaste pentru a fi alături de sfinţi.
În scurt timp, Eva a făcut o altă descoperire uimitoare: nu numai că mătuşa Rose era una dintre cele mai fericite persoane pe care le cunoştea, dar Eva însăşi era mai fericită ori de câte ori se afla în apropierea ei.
Zilele de vară treceau mai repede acum. Timpul a trecut şi Eva a fost surprinsă când mătuşa Rose i-a spus că va veni în curând timpul să se întoarcă acasă. Deşi Eva aşteptase cu nerăbdare acest moment din ziua în care sosise, nu prea ştia ce ar fi trebuit să simtă acum. Şi-a dat seama că, de fapt, avea să-i fie dor de această casă veche ciudată cu pisica hărţuitoare şi de iubita ei mătuşă Rose.
Cu o zi înainte ca tatăl ei să vină s-o ia, Eva a adresat întrebarea pe care dorea s-o adreseze de săptămâni întregi: „Mătuşă Rose, de ce eşti atât de fericită?”.
Mătuşa Rose a privit-o cu atenţie şi, apoi, a îndrumat-o spre un tablou aflat pe un perete al camerei din faţă. I-l dăruise un prieten drag şi talentat.
„Ce vezi acolo?”, a întrebat ea.
Eva observase tabloul înainte, dar nu-i dăduse atenţie. O fată într-o rochie aşa cum purtau fetele pionier alerga pe o cărare albastră. Iarba şi pomii erau de un verde plin de viaţă. Eva a spus: „Este tabloul unei fete. Se pare că aleargă”.
„Da, este o fată pionier care aleargă fericită”, a spus mătuşa Rose. „Îmi imaginez că au fost multe zile întunecate şi triste pentru pionieri. Viaţa lor a fost atât de grea – nici nu ne putem imagina. Dar, în acest tablou, totul este strălucitor şi plin de speranţă. Această fată merge săltând bucuroasă şi se mişcă înainte şi în sus.”
Eva tăcea, aşa încât mătuşa Rose a continuat: „Sunt destule lucruri în viaţă care nu merg cum trebuie, aşa că fiecare are porţia sa de pesimism şi melancolie. Dar eu cunosc oameni care, chiar şi atunci când lucrurile nu merg cum trebuie, se concentrează asupra lucrurilor frumoase şi miracolelor vieţii. Aceştia sunt cei mai fericiţi oameni pe care îi cunosc”.
„Dar nu poţi doar să apeşi pe buton şi să treci de la tristeţe la fericire”, a spus Eva.
„Probabil că nu”, a spus, cu un zâmbet blând, mătuşa Rose, „dar Dumnezeu nu ne-a făcut ca să fim trişti. El ne-a creat pentru a avea bucurie!3 Dacă ne încredem în El, Dumnezeu ne va ajuta să observăm lucrurile bune, luminoase, pline de speranţă ale vieţii. Şi, cu siguranţă, lumea va deveni mai luminoasă. Nu se întâmplă instantaneu, dar câte lucruri bune se întâmplă instantaneu? Eu cred că pentru cele mai bune lucruri, ca pâinea făcută în casă şi marmelada de portocale, este nevoie de răbdare şi muncă”.
Eva s-a gândit un moment şi a spus: „Poate că nu este atât de simplu pentru oamenii în a căror viaţă nu este totul perfect”.
„Dragă Eva, tu crezi că viaţa mea este perfectă?” Mătuşa Rose şi Eva stăteau pe canapeaua plină de multe lucruri. „A fost o vreme în care am fost atât de descurajată că nu mai doream să trăiesc.”
„Dumneata?”, a întrebat Eva.
Mătuşa Rose a dat afirmativ din cap. „Au fost atâtea lucruri pe care mi le-am dorit în viaţă.” În timp ce vorbea, în glasul ei s-a simţit o tristeţe pe care Eva nu o auzise niciodată înainte. „De cele mai multe dintre ele nu am avut parte. Un şir lung de dezamăgiri. Într-o zi, am înţeles că nu se va întâmpla aşa cum sperasem. Aceea a fost ziua deprimării. Eram pe punctul de a renunţa şi de a deveni un om nefericit.”
„Şi ce ai făcut?”
„Nimic, o vreme. Eram foarte furioasă. Eram un monstru în jurul căruia oamenii nu doreau să fie.” A râs puţin, dar nu era râsul ei zgomotos obişnuit, care umplea camera. „«Nu este drept», era cântecul care îmi suna mereu şi mereu în minte. În cele din urmă, am descoperit ceva care mi-a schimbat viaţa.”
„Ce anume?”
„Credinţa”, a spus zâmbind mătuşa Rose. „Am descoperit credinţa. Şi credinţa a dus la speranţă. Iar credinţa şi speranţa mi-au dat încrederea că, într-o zi, totul va căpăta sens, pentru că, datorită Salvatorului, toate lucrurile rele vor fi făcute bune. După aceea, am văzut că drumul care mi se aşternea în faţă nu era atât de sumbru şi prăfos cum gândisem. Am început să observ albastrul deschis, verdele luminos şi roşul aprins şi am hotărât că puteam să aleg – puteam să privesc în pământ şi să-mi târăsc picioarele prin drumul prăfos al autocompătimirii sau puteam să am puţină credinţă, să îmbrac o rochie strălucitoare, să-mi pun pantofi de dans şi să merg voioasă pe calea vieţii cântând.” Acum, glasul ei era plin de voioşie ca fata din tablou.
Mătuşa Rose şi-a întins mâna spre masă şi a tras scripturile uzate aşezându-le în poală. „Nu cred că am suferit clinic de depresie – nu cred că poţi să te convingi singur să ieşi din asta. Dar, cu siguranţă, m-am convins singură să fiu nefericită. Am avut zile întunecate, dar gândurile negre şi îngrijorarea nu aveau să le schimbe – nu făceau decât să înrăutăţească lucrurile. Credinţa în Salvator m-a învăţat că indiferent de ce s-a întâmplat în trecut, viaţa mea putea avea un final fericit.”
„Cum ştii asta?”, a întrebat Eva.
Mătuşa Rose a întors o pagină în Biblie şi a spus: „Spune chiar aici:
«Dumnezeu… va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.
El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut»”4.
Mătuşa Rose a privit-o pe Eva. A zâmbit larg în timp ce a şoptit cu glas tremurător: „Nu este acesta cel mai frumos lucru pe care l-ai auzit vreodată?”.
Era într-adevăr frumos, a gândit Eva.
Mătuşa Rose a întors câteva file şi i-a indicat Evei un verset pe care să-l citească: „Ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”5.
„Cu un asemenea viitor glorios”, a spus mătuşa Rose, „de ce să ne lăsăm înghiţit de lucruri din trecut sau prezent care nu merg aşa cum am plănuit?”
Eva părea confuză. „Stai puţin”, a spus ea. „Vrei să spui că să fii fericit înseamnă doar să aştepţi cu nerăbdare fericirea viitoare? Toată fericirea noastră este în eternitate? Nu poate fi o parte a ei acum?”
„Sigur că poate!”, a exclamat mătuşa Rose. „Copil drag, acum face parte din eternitate. Ea nu începe numai după ce murim. Credinţa şi speranţa îţi vor deschide ochii pentru a vedea fericirea pe care o ai în faţă acum.
Cunosc un poem în care se spune: «Pentru totdeauna este format din multe acum»6. Eu nu am dorit ca, pentru mine, pentru totdeauna să fie format din multe «acum» întunecate şi pline de teamă. Şi nici nu am dorit să trăiesc în tristeţea unui bunker, scrâşnind din dinţi, închizându-mi ochii şi îndurând cu obidă până la sfârşitul amar. Credinţa mi-a dat speranţa de care aveam nevoie să trăiesc cu bucurie acum!”
„Şi ce ai făcut?”, a întrebat Eva.
„Mi-am exercitat credinţa în promisiunile lui Dumnezeu umplându-mi viaţa cu lucruri care înseamnă ceva. Am mers la şcoală. Mi-am completat educaţia. Aceasta m-a condus spre o carieră care mi-a plăcut mult.”
Eva a meditat o clipă şi a spus: „Dar, desigur, faptul că eşti ocupată nu te face fericită. Sunt o mulţime de oameni ocupaţi care nu sunt fericiţi”.
„Cum poţi să fii atât de înţeleaptă deşi eşti atât de mică?”, a întrebat mătuşa Rose. „Ai absolută dreptate. Cei mai mulţi dintre acei oameni ocupaţi, nefericiţi au uitat un lucru care contează cel mai mult în lumea aceasta – lucrul despre care Isus a spus că este esenţa Evangheliei Sale.”
„Şi care este acela?”, a întrebat Eva.
„Este dragostea – dragostea pură a lui Hristos”, a spus Rose. „Vezi tu, toate celelalte lucruri din Evanghelie – toţi acei trebuie şi este obligatoriu şi tu vei face – duc la dragoste. Când Îl iubim pe Dumnezeu, dorim să-I slujim. Vrem să fim ca El. Când ne iubim semenii, nu ne mai gândim atât de mult la problemele noastre şi îi ajutăm pe alţii să şi le rezolve pe ale lor”.7
„Şi aceasta ne face fericiţi?”, a întrebat Eva.
Mătuşa Rose a aprobat şi a zâmbit, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. „Da, draga mea. Aceasta este ceea ce ne face fericiţi.”
Niciodată la fel
În ziua următoare, Eva a îmbrăţişat-o pe mătuşa Rose şi i-a multumit pentru tot ce făcuse pentru ea. S-a întors la familia şi prietenii ei, la casa şi vecinii ei.
Dar ea nu a mai fost niciodată la fel ca înainte.
Pe măsură ce creştea, Eva se gândea deseori la cuvintele mătuşii ei, Rose. Mai târziu, Eva s-a căsătorit, a crescut copii şi a avut o viaţă lungă şi fericită.
Într-o zi, în timp ce se afla în casa ei şi admira un tablou cu o fată într-o rochie aşa cum purtau fetele pionier şi care alerga pe o cărare albastră, şi-a dat seama că ajunsese la vârsta pe care o avea mătuşa Rose în acea vară de neuitat.
Când şi-a dat seama, a simţit că o rugăciune specială îi umple inima. Eva s-a simţit recunoscătoare pentru viaţa ei, pentru familia ei, pentru Evanghelia restaurată a lui Isus Hristos şi pentru acea vară de demult, când mătuşa Rose8 i-a vorbit despre credinţă, speranţă şi dragoste.9
O binecuvântare
Preaiubitele mele surori, dragii mei prieteni în Hristos, sper şi mă rog ca ceva din această povestire să vă pătrundă în inimă şi să vă inspire sufletul. Ştiu că Dumnezeu trăieşte şi că El vă iubeşte pe fiecare în parte.
Mă rog ca, în timp ce păşiţi pe calea luminoasă a uceniciei, credinţa să vă întărească fiecare pas, ca speranţa să vă deschidă ochii pentru a vedea gloriile pe care Tatăl Ceresc vi le-a pregătit şi ca dragostea pentru Dumnezeu şi toţi copiii Săi să vă umple inimile. Ca apostol al Domnului, vă las această mărturie şi binecuvântare, în numele lui Isus Hristos, amin.