2010-2019
Pe deplin conştiente de îndatoririle noastre
Note de subsol

Hide Footnotes

Temă

Pe deplin conştiente de îndatoririle noastre

Noi trebuie să devenim pe deplin conştiente de îndatorirea noastră şi să continuăm, cu credinţă pe măsură ce apelăm la puterea mângâietoare, sporită şi vindecătoare a ispăşirii.

După chemarea mea în preşedinţia generală a Societăţii de Alinare, am dorit să cunosc mai multe despre femeile care slujiseră înaintea mea. Am fost inspirată de învăţăturile surorii Zina D. Young, prima consilieră în cea de-a doua preşedinţie generală a Societăţii de Alinare. Ea a spus: „Surori, noi ar trebui să devenim pe deplin conştiente de îndatoririle noastre”1. Am meditat asupra cuvintelor conştiente şi îndatorire şi am căutat în scripturi.

În Noul Testament, Pavel i-a învăţat pe sfinţii din timpul său:

„Este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi…

Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua… să ne îmbrăcăm cu armele luminii”2.

În Cartea lui Mormon, Alma a propovăduit poporului său despre îndatoririle sacre ale acelora care intră într-un legământ cu Dumnezeu:

„Şi acum, după cum sunteţi dornici să vă alăturaţi turmei lui Dumnezeu şi să vă numiţi poporul Lui şi sunteţi dornici să purtaţi greutăţile unul altuia, pentru ca ele să fie uşoare;

Da, şi sunteţi dornici să jeliţi împreună cu cei care jelesc; da şi să-i mângâiaţi pe aceia care au nevoie să fie mângâiaţi şi să fiţi martorii lui Dumnezeu în toate timpurile şi în toate lucrurile şi în toate locurile…

Acum vă spun, dacă aceasta e dorinţa inimilor voastre, ce aveţi împotrivă să fiţi botezaţi în numele Domnului, ca o mărturie în faţa Lui, că aţi intrat într-un legământ cu El, că Îl veţi sluji şi că veţi ţine poruncile Lui, pentru ca El să-şi poată revărsa Spiritul Său mai din plin asupra voastră?

Şi acum, când oamenii au auzit aceste cuvinte, ei au bătut din palme de bucurie şi au exclamat: Aceasta este dorinţa inimilor noastre”3.

Declaraţia surorii Young şi aceste versete m-au făcut să mă gândesc la „îndatoririle” de care trebuie să fim conştiente astăzi.

Atunci când suntem botezate, intrăm într-un legământ. Vârstnicul Robert D. Hales ne-a învăţat: „Atunci când facem şi ţinem legăminte, noi lăsăm în urmă lumea şi intrăm în împărăţia lui Dumnezeu”4.

Noi suntem schimbate. Noi arătăm diferit şi acţionăm diferit. Lucrurile pe care le ascultăm, le citim şi le spunem sunt diferite şi ceea ce purtăm este diferit deoarece noi devenim fiice ale lui Dumnezeu, legate de El prin legământ.

Când suntem confirmate, primim darul Duhului Sfânt, dreptul de a avea îndrumarea constantă a unui membru al Dumnezeirii pentru a ne ghida, a ne alina şi a ne proteja. El ne avertizează când suntem tentate să ignorăm legămintele noastre şi să ne întoarcem în lume. Preşedintele Boyd K. Packer ne-a învăţat că niciunul dintre noi „nu va face vreo greşeală gravă fără a fi avertizat întâi de şoaptele Duhului Sfânt”5.

Pentru a primi acest dar şi pentru a avea întotdeauna Spiritul cu noi, trebuie să fim demne şi să verificăm cu vigilenţă starea inimilor noastre. Este inima noastră deschisă? Avem o inimă umilă, o inimă care vrea să înveţe, o inimă blândă? Sau inimile noastre s-au împietrit încetul cu încetul pe măsură ce am permis ca prea mult din zgomotul lumii să ne distragă de la îndrumările blânde care au venit, cu siguranţă, de la Spirit?

Când am fost botezate, inimile noastre s-au schimbat şi au devenit pe deplin conştiente de Dumnezeu. În timpul călătoriei noastre din viaţa muritoare, trebuie să ne întrebăm constant: „Dacă [am] simţit o schimbare în inima [noastră… putem să simţim] astfel acum?”6. Şi dacă nu, de ce nu?

Mulţi dintre sfinţii de la început „[au] simţit această măreaţă schimbare în inimile [lor]”7. I-a pregătit să primească binecuvântările din templu care le-au dat putere să-şi îndeplinească îndatoririle. Sfinţii de la început din Nauvoo s-au dus „la templu toată ziua şi până târziu noaptea”8 pentru a primi rânduieli şi a face legăminte înainte de a-şi începe călătoria spre vest.

Sarah Rich, o soră de la Societatea de Alinare din Nauvoo, a spus: „Am primit multe binecuvântări în casa Domnului, care ne-au adus bucurie şi alinare atunci când am avut încercări şi care ne-au ajutat să avem credinţă în Dumnezeu, ştiind că El ne va îndruma şi ne va sprijini în călătoria pe care ne pregăteam să o începem spre un loc necunoscut”9.

Cu inimile schimbate datorită credinţei în Salvator, ele s-au bazat pe puterea ispăşirii Sale. Ele au fost pregătite să acţioneze. Ele ştiau în adâncul inimii lor că era cineva – Salvatorul – care înţelegea încercările lor personale deoarece El suferise pentru ele în grădina Ghetsimani şi pe cruce. El a simţit teama lor, îndoiala lor, durerea lor şi singurătatea lor. El a suferit durerile lor, persecuţile lor, foamea lor, oboseala lor şi pierderile lor. Şi deoarece El a suferit toate aceste lucruri, El le putea spune: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă”10.

Şi ele au venit. Ele au avut încredere în profet şi l-au urmat. Ele au ştiut că urma să fie lungă călătoria şi îndatorirea lor dificilă. Ele ştiau că era nevoie de sacrificii, dar sprijinite de credinţa lor şi lipindu-se de legămintele lor, ele au fost pregătite spiritual.

Înainte să plece din Nauvoo, un grup de sfinţi au scris un mesaj în camera de adunare din templul pe care erau forţaţi să îl părăsească. Scria: „Domnul este martor la sacrificiile noastre: urmaţi-ne”11.

Recent, am participat la o călătorie, asemănătoare cu cea a pionierilor, împreună cu tinere fete şi tineri băieţi din episcopia noastră. În fiecare dimineaţă mă întrebam: „Care este sacrificiul meu? Cum îi urmez eu?”.

În cea de-a doua zi a călătoriei, noi trăsesem cărucioarele noastre opt mile (13 km) când am ajuns pe traseu în secţiunea numită „locul unde au tras femeile”. Femeile şi bărbaţi s-au despărţit şi bărbaţii au fost trimişi înainte pe deal. Când am început să tragem cărucioarele noastre, m-am uitat să îi văd pe fraţii noştri preoţi, tineri şi bătrâni, aliniaţi de o parte şi de cealaltă a potecii, cu pălăriile în mână în semn de respect pentru femei.

Drumul a fost uşor la început, dar curând eram în nisip adânc şi panta a devenit mai abruptă. Ţineam capul jos şi împingeam cu toată puterea mea când am simţit că cineva împingea căruciorul şi m-am uitat în sus şi am văzut-o pe Lexi, una dintre tinerele fete şi vecina mea. Ea trăsese căruciorul ei până sus şi văzând că aveam nevoie de ajutor a alergat înapoi. Când am ajuns am vrut atât de mult să fug înapoi să îi ajut pe cei care erau în spate, dar respiram cu greutate şi inima îmi bătea atât de tare încât cuvintele atac de cord mi-au venit în minte de câteva ori! Am urmărit cu recunoştinţă cum alte tinere fete şi-au lăsat cărucioarele şi au mers să ajute.

Când toată lumea a ajuns în vârf, am stat puţin pentru a scrie în jurnalele noastre ce simţeam. Am scris: „Nu m-am pregătit suficient din punct de vedere fizic şi nu am avut putere să îi ajut pe ceilalţi. Probabil că nu va fi nevoie să mai împing niciodată un cărucior, dar niciodată nu vreau să le dezamăgesc spiritual pe surorile mele, niciodată!”

A fost o experienţă sacră care m-a făcut să devin conştientă spiritual de îndatoririle pe care le am faţă de familia mea şi faţă de alţii. Pe parcursul călătoriei, m-am gândit la ce am învăţat.

În primul rând, m-am gândit la surorile mele, cele care au tras şi cele care continuă azi să tragă singure cărucioarele lor. Aproximativ 20 de procente din femeile din acele companii de cărucioare au fost singure, pentru cel puţin o parte din călătorie. Acestea erau femei care nu se căsătoriseră, erau divorţate sau văduve. Multe erau mame singure.12 Ele au lucrat împreună – fiice de legământ, tinere şi în vârstă, cu circumstanţe diferite de viaţă, pe aceeaşi cale, cu acelaşi scop.

Acelea care au alergat să le ajute pe surorile lor care erau la nevoie mi-au amintit de salvatori, atât văzuţi cât şi nevăzuţi, care observă imediat, care văd o nevoie şi acţionează.

M-am gândit la cuvintele Domnului: „Eu voi merge în faţa voastră. Voi fi la dreapta voastră şi la stânga voastră şi Spiritul Meu va fi în inima voastră şi îngerii Mei în jurul vostru pentru a vă susţine”13.

De ambele părţi ale potecii erau bărbaţi credincioşi, supuşi, care îşi ţineau legămintele. Puterea preoţiei lor – puterea pe care Dumnezeu o foloseşte pentru a-i binecuvânta pe copiii Săi – ne-a ajutat şi sprijinit. Ei ne-au reamintit că niciodată nu suntem singure. Noi putem avea această putere cu noi întotdeauna când ne ţinem legămintele.

M-am gândit la bărbaţii care erau separaţi în timpul călătoriei de familiile lor lăsându-le să tragă cărucioarele singure. Mulţi bărbaţi au murit în călătorie. Unii fii au rămas în urmă să slujească în misiuni în ţările lor natale. Alţii emigraseră mai devreme pentru a se pregăti pentru venirea familiilor lor în valea Salt Lake. Alţi bărbaţi erau absenţi intenţionat pentru că aleseseră să nu ţină legămintele lor.

Asemenea celor care au fost înainte, mulţi astăzi au parte de circumstanţe care nu sunt ideale. Noi continuăm să predăm şi să luptăm pentru ideal deoarece ştim că atunci când continuăm să ne străduim vom progresa pe parcurs şi acest lucru ne va pregăti pentru ocazii de a primi toate binecuvântările promise pe măsură ce „[ne încredem] în Domnul”14.

Fiecare dintre noi a avut şi va continua să aibă încercări în viaţă. Această viaţă muritoare este o perioadă de încercare şi vom continua să avem ocazii de a ne folosi libertatea de alegere pentru a alege ce vom învăţa din încercările care cu siguranţă vor veni.

Ca fiice ale lui Dumnezeu, noi continuăm pe calea credinţei, deoarece noi înţelegem, precum ne-a învăţat preşedintele Thomas S. Monson: „Rânduielile necesare salvării primite în templu, care ne permit să ne întoarcem într-o zi la Tatăl nostru Ceresc în calitate de familii eterne şi să fim înzestraţi cu binecuvântările şi puterea din cer, merită fiecare sacrificiu şi fiecare efort”15.

Nu este de ajuns doar să facem călătoria; noi trebuie să devenim pe deplin conştiente de îndatorirea noastră şi să continuăm, cu credinţă pe măsură ce apelăm la puterea mângâietoare, sporită şi vindecătoare a ispăşirii.

Dragile mele surori, vă iubesc. Nu vă cunosc pe multe dintre dumneavoastră personal, dar ştiu cine sunteţi! Noi suntem fiice în împărăţia Sa care ţinem legăminte şi, înzestrate cu putere prin legămintele noastre, noi suntem pregătite să ne facem datoria.

Societatea de Alinare pregăteşte femei pentru binecuvântările vieţii eterne ajutându-ne să devenim conştiente din punct de vedere spiritual pentru a ne spori credinţa şi neprihănirea personală. Să începem cu noi înşine. Să începem acolo unde ne aflăm. Să începem azi. Când devenim conştiente din punct de vedere spiritual, vom putea să întărim familii şi cămine şi să îi ajutăm pe alţii mai bine.

Aceasta este o lucrare de salvare şi puterea sporită a ispăşirii o face posibilă. Conştientizaţi cine suntem. Deveniţi pe deplin conştiente de îndatorirea noastră. Noi suntem fiice ale Tatălui nostru Ceresc, care ne iubeşte. Despre aceasta depun mărturie, în numele lui Isus Hristos, amin.