Darurile Spiritului

„Dacă vă veţi supune Evangheliei cu inimi oneste, vă promit, în numele Domnului, că darurile, aşa cum au fost promise de Salvatorul nostru, vă vor urma.”

Din viaţa lui Joseph Smith

În pagina de titlu din Cartea lui Mormon ne este explicat modul în care această remarcabilă carte de scripturi va fi pusă la dispoziţia lumii. În timpurile străvechi, plăcile de aur au fost „[scrise şi pecetluite şi ascunse pentru Domnul pentru a nu putea fi distruse]”. În zilele din urmă, ele au [apărut] prin harul şi puterea lui Dumnezeu” şi au fost interpretate „prin harul lui Dumnezeu”. În împlinirea acestei profeţii, Dumnezeu l-a ales pe Joseph Smith să traducă această cronică sacră. Evident, capacitatea lui Joseph de a traduce caracterele străvechi nu a fost obţinută prin educaţie: el avea numai cunoştinţele pe care le dobândise în cadrul şcolii primare: de a citi, scrie şi a face calcule simple de aritmetică. Capacitatea sa de a traduce consemnări scrise cu secole în urmă, într-o limbă pe care nu o cunoştea defel, a venit ca un dar de la Dumnezeu Însuşi.

Emma Smith, un scrib de la începutul muncii soţului ei, a depus mărturie despre acest dar divin: „Niciun om nu ar putea să dicteze scrierea manuscrisului dacă nu ar fi inspirat; pentru că, atunci când [am fost] scribul lui, [Joseph] îmi dicta oră după oră şi, când reveneam, după mese sau după întreruperi, el obişnuia să înceapă imediat de unde rămăsese, fără a vedea manuscrisul sau a i se citi vreo parte din el.”¹

Domnul i-a dat profetului un ajutor temporal vital care i-a permis să înainteze în munca sa de traducere. Joseph Knight, tatăl, un prieten al profetului, i-a dat lui Joseph bani şi hrană în mai multe rânduri. Într-un moment în care situaţia era disperată, fraţii Knight au mers la casa profetului pentru a le duce lui Joseph şi Oliver „un butoi cu scrumbie şi foi liniate de scris”, precum şi „nouă sau zece baniţe de grâne şi cinci sau şase baniţe de barabule [cartofi]”. Fratele Knight a consemnat: „Joseph şi Oliver… s-au întors acasă şi m-au găsit acolo cu proviziile şi s-au bucurat, pentru că rămăseseră fără.”²

În lunile aprilie şi mai ale anului 1829, munca de traducere făcută de profet în casa sa din Harmony, Pennsylvania, a fost tot mai des întreruptă de persecuţii. Oliver Cowdery a scris unui prieten, David Whitmer, spunându-i despre munca sacră şi rugându-l să permită ca munca să fie continuată în casa Whitmer din Fayette, New York. La sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie 1829, profetul şi Oliver s-au deplasat, împreună cu David Whitmer în căruţa sa cu un cal, la ferma tatălui lui David, Peter Whitmer, tatăl. În timpul lunii iunie, în camera de la etaj a casei Whitmer, traducerea a fost terminată prin harul şi puterea lui Dumnezeu.

Oliver Cowdery a descris minunata experienţă pe care a trăit-o slujind ca scrib al profetului: „Au fost zile de neuitat – faptul că am stat ascultând sunetul unui glas vorbind prin inspiraţia cerului a trezit în inimă recunoştinţa cea mai produndă! Zi după zi, continuam, fără întrerupere, să scriu istoria sau cronica numită «Cartea lui Mormon», aşa cum ieşeau cuvintele din gura lui, în timp ce traducea cu Urimul şi Tumimul… ”³

În acest timp, Joseph Smith a învăţat că darul divin era cu el numai când era demn să fie îndrumat de Spirit. David Whitmer a povestit: „Într-o dimineaţă, când [Joseph Smith] se pregătea să reia traducerea s-a întâmplat ceva în casă şi el s-a supărat din acea cauză. Fusese ceva ce făcuse Emma, soţia sa. Oliver şi cu mine am urcat la etaj, iar Joseph a urcat şi el la scurt timp pentru a continua traducerea, dar nu a putut să facă nimic. Nu a putut să traducă nicio silabă. El a coborât, s-a dus în livadă şi a înălţat rugăciune fierbinte Domnului; a fost plecat aproape o oră – s-a întors în casă, i-a cerut iertare Emmei şi, apoi, a urcat la etaj, unde ne aflam noi, iar traducerea a continuat fără dificultate. El nu putea să facă nimic dacă nu era umil şi credincios.”⁴

Folosind cu umilinţă şi credinţă darul pe care i-l dăduse Dumnezeu, tânărul profet a îndeplinit însărcinarea, ce părea imposibilă, de a traduce aproape toată Cartea lui Mormon în perioada dintre începutul lunii aprilie şi sfârşitul lunii iunie 1829.

Învăţături ale lui Joseph Smith

Fiecăruia dintre noi i se dau daruri ale Spiritului; darurile fiecărei persoane sunt necesare în Biserică.

Articolele de credinţă 1:7: „Noi credem în darul de a vorbi în alte limbi, de a profeţi, de a avea revelaţii, de a avea viziuni, de a tămădui, de a interpreta limbile şi aşa mai departe.”⁵

„Noi… credem în profeţie, în vorbirea în alte limbi, în viziuni şi în revelaţii, în daruri şi în tămăduiri şi de aceste lucruri nimeni nu se poate bucura fără darul Duhului Sfânt.”⁶

Amasa Potter a povestit: „Mi-l amintesc pe profet ridicându-se să predice unei congregaţii numeroase în dumbrava aflată la vest de Templul Nauvoo. El a spus că avea să propovăduiască despre daruri spirituale… Joseph a spus că fiecare sfânt din zilele din urmă avea un dar şi că, dacă ducea o viaţă neprihănită şi dacă îl cerea, Spiritul Sfânt avea să i-l dezvăluie.”⁷

„Pavel spune: «Unuia îi este dat darul feluritelor limbi, altuia darul profeţiei şi altuia darul tămăduirilor»; şi, din nou: «Toţi sunt profeţi? Toţi vorbesc în alte limbi? Toţi tălmăcesc?», arătând, evident, că nu toţi posedă aceste câteva daruri; dar că unul a primit un dar şi un altul a primit alt dar – nu toţi au profeţit, nu toţi au vorbit în alte limbi, nu toţi au făcut minuni; dar toţi au primit darul Duhului Sfânt; uneori, ei au vorbit în alte limbi şi au profeţit în zilele apostolilor şi alteori, nu…

Biserica este un organism compact format din diferiţi membri şi este strict analogă cu trupul omenesc şi Pavel, după ce vorbeşte despre diferitele daruri, spune: «Voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădularele Lui şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi apostoli, al doilea profeţi, al treilea, învăţători, apoi pe cei ce au darul minunilor, apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor şi vorbirii feluritelor limbi. Toţi sunt învăţători? Toţi sunt făcători de minuni? Toţi vorbesc în alte limbi? Toţi tălmăcesc?». Este evident că nu; totuşi, ei toţi sunt mădularele aceluiaşi trup. Toate mădularele trupului firesc nu sunt ochi, urechi, cap sau mână – totuşi ochiul nu poate zice urechii: Nu am trebuinţă de tine; nici capul nu poate zice piciorului: Nu am trebuinţă de tine; ele sunt toate părţi ale unui mecanism perfect – unicul trup; şi, dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el [vezi 1 Corinteni 12:9–10, 18–21, 26–30].

Acestea sunt deci toate daruri; ele vin de la Dumnezeu; ele sunt ale lui Dumnezeu; ele sunt, toate, daruri ale Duhului Sfânt.”⁸

Noi primim darurile Spiritului prin supunere şi credinţă.

„Deoarece credinţa lipseşte, roadele lipsesc. De la crearea lumii, niciun om nu a avut credinţă fără să aibă şi altceva împreună cu ea. Credincioşii din vechime au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, femeile şi-au primit înapoi morţii lor etc. Prin credinţă au fost făcute lumile [vezi Evrei 11:3, 34–35]. Un om care nu are niciun dar, nu are niciun pic de credinţă; şi el se înşală singur dacă el presupune că are. Credinţa a lipsit nu numai printre păgâni, ci şi în creştinătatea activă, aşa încât vorbirea altor limbi, tămăduirea, profeţirea şi profeţii şi apostolii şi toate darurile şi binecuvântările au lipsit.”⁹

„Această iarnă [1832–1833] a fost petrecută cu traducerea scripturilor, la Şcoala profeţilor şi la conferinţe. Am avut multe perioade glorioase de împrospătare. Darurile care îi urmează pe aceia care cred şi se supun Evangheliei, ca simboluri că Domnul este întotdeauna acelaşi în prezenţa Sa în viaţa iubitorilor şi ucenicilor umili ai adevărului, încep să se reverse printre noi ca în zilele din vechime.”¹⁰

Edward Stevenson a fost prezent când Joseph Smith a predicat în Pontiac, Michigan, în anul 1834. El şi-a amintit aceste cuvinte ale profetului: „Dacă vă veţi supune Evangheliei cu inimi oneste, vă promit, în numele Domnului, că darurile, aşa cum au fost promise de Salvatorul nostru, vă vor urma şi, prin aceasta, îmi puteţi dovedi că sunteţi slujitori fideli ai lui Dumnezeu.”¹¹

Darurile Spiritului se primesc, de obicei, în linişte şi singurătate, fără manifestări exterioare.

„Diverse şi divergente sunt părerile oamenilor cu privire la darul Duhului Sfânt. Unii oameni au obiceiul de a numi orice manifestare supranaturală drept efect al Spiritului lui Dumnezeu, în timp ce alţii gândesc că nu există nicio manifestare care să aibă vreo legătură cu Acesta; şi că aceasta nu este decât un simplu impuls al minţii sau un sentiment interior, o impresie sau o mărturie sau dovadă secretă pe care oamenii o posedă şi că nu există un astfel de lucru ca manifestarea exterioară.

Nu este o surpriză că oamenii trebuie să fie ignoranţi, în mare măsură, în ceea ce priveşte principiile salvării şi, în special, natura, oficiul, puterea, influenţa, darurile şi binecuvântările darului Duhului Sfânt, dacă ne gândim că familia umană a fost învăluită de mult întuneric şi ignoranţă timp de multe secole din trecut, fără revelaţie sau alt criteriu just [prin care] să ajungă la cunoaşterea lucrurilor lui Dumnezeu, care pot fi cunoscute numai prin Spiritul lui Dumnezeu. De aceea nu sunt rare situaţiile în care, când vârstnicii acestei Biserici predică locuitorilor lumii că, dacă ei se supun Evangheliei, ei vor primi darul Duhului Sfânt, oamenii aşteaptă să vadă o manifestare minunată, o mare demonstraţie de putere sau înfăptuirea unui miracol extraordinar. …

Membrii familiei umane sunt foarte înclinaţi să se situeze la extreme, mai ales în probleme religioase şi, de aceea, oamenii, în general, doresc producerea unor miracole, sau ei nu vor crede deloc în darul Duhului Sfânt. Dacă un vârstnic îşi aşează mâinile asupra unei persoane, mulţi gândesc că persoana trebuie să se ridice imediat şi să vorbească în alte limbi şi să profeţească; această idee vine de la situaţia lui Pavel care şi-a aşezat mâinile pe anumiţi indivizi care fuseseră anterior (după cum au afirmat) botezaţi cu botezul lui Ioan; după ce el a făcut acest lucru, ei «vorbeau în alte limbi şi proroceau» [vezi Faptele apostolilor 19:1–6] …

Noi credem că Duhul Sfânt este conferit prin aşezarea mâinilor de către aceia care au autoritatea şi că darul limbilor şi, de asemenea, darul profeţiei sunt daruri ale Spiritului şi sunt obţinute prin El; dar a spune că oamenii au profeţit întotdeauna şi au vorbit în alte limbi, când mâinile au fost aşezate deasupra lor, ar însemna afirmarea unui lucru care este neadevărat, contrar practicii apostolilor şi în contradicţie cu scriptura …

Toate darurile Spiritului nu sunt vizibile pentru ochiul trupesc sau înţelegerea omului; într-adevăr, foarte puţine dintre ele sunt. … Puţine dintre ele au putut fi recunoscute de omenire în general. Petru şi Ioan au fost apostoli, totuşi tribunalul evreiesc i-a biciuit numindu-i impostori. Pavel a fost atât apostol, cât şi profet; totuşi, ei l-au bătut cu pietre şi l-au aruncat în închisoare. Oamenii nu au ştiut nimic despre aceasta, dar el a avut în posesia sa darul Duhului Sfânt. Salvatorul nostru a fost «uns cu un untdelemn de bucurie mai pe sus decât tovarăşii [Săi]» [Evrei 1:9]; totuşi, oamenii au fost departe de a-L cunoaşte, ei au spus că El era Belzebut şi L-au răstignit ca impostor. Cine poate arăta un pastor, un învăţător sau un evanghelist după înfăţişarea lui? Totuşi, ei au darul Duhului Sfânt.

Dar, dacă vom vorbi despre ceilalţi membri ai Bisericii şi le vom examina darurile despre care vorbeşte Pavel, vom constata că lumea ar putea, în general, să nu ştie nimic despre ele şi că sunt doar unul sau două care ar putea fi recunoscute imediat, dacă ele, toate, ar fi revărsate imediat după aşezarea mâinilor. În [1 Corinteni 12:4–11], Pavel spune: «Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte».

Sunt mai multe daruri menţionate aici; totuşi, care dintre toate acestea ar putea fi recunoscut de un observator la aşezarea mâinilor? Vorbirea despre înţelepciune şi vorbirea despre cunoştinţă sunt daruri în aceeaşi măsură ca oricare altul; totuşi, dacă o persoană posedă amândouă aceste daruri sau le-a primit prin aşezarea mâinilor, cine ar putea şti? Un altul ar putea primi darul credinţei şi el ar putea să nu ştie. Sau să presupunem că un om are darul tămăduirii sau puterea de a face minuni, care nu ar fi cunoscute; ar fi nevoie de timp şi condiţii pentru ca aceste daruri să intre în acţiune. Să presupunem că un om are darul deosebirii duhurilor, cine l-ar recunoaşte? Sau dacă el ar avea darul tălmăcirii limbilor, dacă cineva nu vorbeşte într-o limbă necunoscută, el ar trebui, desigur, să tacă; există numai două daruri care ar putea deveni vizibile – darul vorbirii limbilor şi darul profeţiei. Acestea sunt lucruri despre care se vorbeşte cel mai mult şi, totuşi, dacă un om vorbeşte într-o limbă necunoscută, potrivit mărturiei lui Pavel, el ar fi un străin pentru cei prezenţi [vezi 1 Corinteni 14:11]. Ei vor spune că sunt sunete fără de înţeles; şi, dacă el a profeţit, ei o vor numi prostie. Darul limbilor este probabil cel mai mic dar dintre toate şi, totuşi, este cel mai căutat.

Ca urmare, potrivit mărturiei scripturii şi manifestărilor Spiritului în zilele din vechime, s-au putut cunoaşte foarte puţine despre el de către mulţime, cu excepţia unei ocazii extraordinare, ca cea din ziua Cincizecimii. Despre cele mai mari, cele mai bune şi cele mai utile daruri, un observator nu ar putea şti nimic…

Manifestările darului Duhului Sfânt, slujirea îngerilor sau desfăşurarea puterii, maiestuozităţii sau slavei lui Dumnezeu s-au manifestat foarte rar în public şi aceasta, în general, oamenilor lui Dumnezeu, ca de exemplu israeliţilor; dar, cel mai adesea, când îngerii au venit sau Dumnezeu Însuşi S-a dezvăluit, aceasta li s-a întâmplat indivizilor în particular, în camerele lor, în pustietate sau pe câmp şi aceasta, în general, fără zgomot sau agitaţie. Îngerul l-a eliberat pe Petru din închisoare la miezul nopţii; a venit la Pavel neobservat de restul echipajului; i s-a arătat Mariei şi Elisavetei fără ca alţii să aibă cunoştinţă de aceasta; i-a vorbit lui Ioan Botezătorul în timp ce oamenii din jur nu l-au recunoscut.

Când Elisei a văzut carele lui Israel şi călăreţii, acestea nu erau cunoscute de alţii. Când Domnul i s-a arătat lui Avraam, a fost la uşa cortului lui; când îngerii s-au dus la Lot, nicio persoană nu i-a cunoscut cu excepţia lui, ca şi în cazul, probabil, al lui Avraam şi al soţiei lui; când Domnul i S-a arătat lui Moise, s-a întâmplat în tufişul în flăcări, în tabernacol sau pe vârful muntelui; când Ilie a fost luat de un car de foc, s-a întâmplat fără ca lumea să vadă; şi când el a fost într-o peşteră, s-a auzit un tunet puternic, dar Domnul nu a fost în tunet; a fost un cutremur, dar Domnul nu a fost în cutremur; şi, apoi, a venit un glas blând şi subţire, care a fost glasul Domnului, spunând: «Ce faci tu aici, Ilie?» [vezi 1 Împăraţi 19:11–13].

Domnul nu poate fi cunoscut întotdeauna după tunetul glasului Său, după înfăţişarea slavei Sale sau manifestarea puterii Sale; şi aceia care sunt cei mai nerăbdători să vadă aceste lucruri sunt cel mai puţin pregătiţi să le întâlnească şi, dacă Domnul ar fi să-Şi manifeste puterea aşa cum a făcut-o faţă de copiii lui Israel, astfel de oameni ar fi primii care ar spune: «Dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim» [vezi Exodul 20:19].”¹²

Sugestii pentru studiu şi predare

Gândiţi-vă la aceste idei în timp ce studiaţi acest capitol sau când vă pregătiţi să predaţi. Pentru ajutor suplimentar, vedeţi paginile vii–xii.

Domnul i-a dat profetului Joseph Smith darul de a putea traduce plăcile de aur (paginile 121–123). Când v-a dat Domnul daruri pentru a vă ajuta să participaţi la lucrarea Sa?
Ce putem învăţa din relatarea lui David Whitmer de la paginile 122–123? Ce experienţe din viaţa dumneavoastră v-au învăţat că trebuie să fiţi demni pentru a vă putea folosi darurile spirituale?
Recapitulaţi secţiunea care începe la pagina 123. În ce moduri beneficiază Biserica de faptul că are membri cu diferite daruri ale Spiritului? Cum aţi beneficiat dumneavoastră de darurile spirituale ale altora? Când aţi văzut oameni cu daruri diferite lucrând împreună pentru a se ajuta unii pe alţii?
Studiaţi secţiunea de la pagina 124. Gândiţi-vă la unele daruri spirituale care v-ar întări pe dumneavoastră personal sau v-ar ajuta să-L slujiţi pe Domnul şi pe ceilalţi. Stabiliţi ce veţi face ca să „căutaţi cu sinceritate darurile cele mai bune” (D&L 46:8).
Recapitulaţi secţiunea care începe la pagina 125. Gândiţi-vă sau discutaţi despre sfatul pe care-l găsiţi cu privire la modul în care se manifestă darurile spirituale. De ce este important să ne amintim că darurile spirituale „s-au manifestat foarte rar în public” (pagina 127)? De ce credeţi că multe daruri spirituale vin în linişte şi fără a fi văzute de oameni? De ce este important să ne amintim că multe daruri spirituale au nevoie „de timp şi condiţii pentru a intra în acţiune” (pagina 127)?
După ce aţi citit acest capitol, care aţi spune că sunt unele dintre scopurile darurilor spirituale?

Scripturi suplimentare: 1 Corinteni 12:1–31; 3 Nefi 29:6; Moroni 10:6–23; D&L 46:8–33